Cu mari emoţii că echipa lui va juca un meci în deplasare, Paul Cojocaru, fotbalist la 15 ani, s-a trezit cu noaptea-n cap şi a pornit cu speranţă spre victorie. Însă acea deplasare dintr-o duminică a toamnei lui '89 i-a demonstrat că nu contează doar avântul în drumul spre victorie, ci de o importanţă majoră este şi... mijlocul de transport.
"Pe vremea aceea jucam fotbal la Clubul Sportiv Şcolar din Vaslui şi, într-o duminică, am avut o deplasare la Tecuci, că trebuia să jucăm cu echipa de-acolo. Ni s-a spus să fim la ora 5:00 dimineaţa la stadion, de unde urma să ne îmbarcăm într-un hârb cu numele pompos de «autocar». Meciul era programat la ora 10:00. Mă trezesc eu pe la 4:30, iar pe la fără zece ajung la stadion, unde nea şoferul, care se chinuise preţ de vreun sfert de ceas să pornească hardughia, îi tura motorul de ziceai că-i avion... Prâmmmm pâm pâm pâm... prrrrâmm!
Şi scotea un fum, că jumătate de oraş deja nu se mai vedea. Ziceai că merge cu cărbuni. Plus că cei care locuiau în vecinătatea stadionului probabil că-şi sorbeau plini de nervi nechezolul (cafea de unde pe-atunci?), că de dormit nu cred că mai dormea careva. Autocarul ăla făcea un zgomot cât 100 de motociclete mobra la un loc. După ce pe o rază de cel puţin vreo doi kilometri s-a trezit tot poporul (ori sufocat, ori asurzit), vine şi antrenorul. «'Neaţa, băieţi!» Ne-a identificat prin smog, ne-am îmbarcat şi, cu motorul superturat ca nu cumva să se oprească grămada de fiare, pornim în trombă. Târâc, tâc-tâc-tâc... Viteza maximă: 15-20 km la oră, dar mergea. Înăuntru, un fum să-l tai calupuri, aşa că ne spuneam unul altuia să încercăm să respirăm cât mai puţin. Dar eram în autocarul clubului! Cu chiu, cu vai, pe la 7:30 ajungem la Bârlad (adică am reuşit să străbatem 60 km în două ore jumătate), trecem de Bârlad şi, nu ştiu la ce deluşor, cred că pe la Podul Turcului,
