CU PRECĂDERE în ultimii ani de viaţă ai eseistului, presa vorbea despre Alexandru Paleologu ca despre ultimul mare boier al acestei ţări. Afirmaţia se întemeia mai degrabă pe un anumit tip de prezenţă fizică a celui dezmierdat cu simpatie de apropiaţi „conu Alecu", decât pe cunoaşterea aprofundată a arborelui său genealogic. Apariţiile publice de după 1990 ale lui Alexandru Paleologu au fost de mare efect, tot mai rafinate cu înaintarea în vârstă a scriitorului. Costumelor impecabile, cu nelipsita batistă în buzunarul de la piept, cămăşilor şi cravatelor atent asortate, pantofilor strălucitori li s-au adăugat în anii din urmă faimosul baston cu cap de argint. Într-o împrejurare în care el însuşi ajunsese să folosească un astfel de obiect, dar din lemn, poetul Ştefan Augustin Doinaş a remarcat zâmbind: „Alecu poartă bastonul din cochetărie, eu din necesitate". Ţinutei impecabile i se adăuga o atitudine pe măsură. Deschis, jovial, mereu bucuros să-şi întâlnească prietenii, Alexandru Paleologu ştia perfect care sunt limitele familiarităţii şi ale bunei cuviinţe. Chipul său distins, conversaţia inteligentă, nelipsita pipă - de multe ori, stinsă - ţinută cu eleganţă în mână şi dusă cu ştiinţă în colţul gurii, totul în distonanţă vizibilă cu lumea vulgară, rapace, prea grăbită, a îmbogăţiţilor tranziţiei, a făcut ca nimeni să nu pună vreo secundă la îndoială originile sale nobiliare. Au fost chiar voci care susţineau, fără a fi contrazise, că familia Paleologu s-ar trage chiar din glorioşii împăraţi ai Bizanţului.

Alexandru Paleologu nu a fost foarte interesat să lămurească descendenţa familiei sale. În general a evitat subiectul, iar în puţinele situaţii în care a fost întrebat direct a atacat cu destulă prudenţă acestă temă de discuţie. Într-un interviu acordat revistei „Adevărul literar şi artistic" în anul 1999, reprodus în volumul Politeţea ca armăi