Este vorba de puterea miraculoasă a artistului într-un mediu ostil. La ora la care scriu aceste rânduri, sufletul maestrului Gheorghe Dinică se zbate între două lumi. Cea pământeană, acolo unde a creat minuni pe scena de teatru şi film, şi cea a îngerilor, unde miracolele se măsoară întâi în bunătatea umană şi abia apoi în cea profesională. În ambele cazuri, Gheorghe Dinică are locul asigurat la capitolul superlativ. Omul Dinică n-a fost cu nimic mai prejos decât actorul Dinică. Îl înţelegem pe Dumnezeu că, graţie bunătăţii sale absolute, şi-l doreşte acasă pe maestrul care se chinuieşte între viaţă şi moarte pe un pat din spitalul Floreasca. Totuşi, Doamne, îl iubim prea mult pentru a fi împăcaţi cu gândul că a sosit clipa ca el să plece la Tine. Până la urmă, tot Tu hotărăşti dacă ni-l mai laşi ori ba. Dar, zău, prea ne-au părăsit mulţi ca el în ultima vreme!
Ne doare. Nu departe înapoi în timp, l-am pierdut pe un alt monstru sacru al scenei. Nicu Constantin. Era doar ultimul dintr-o parcă nesfârşită listă de genii artistice care şi-au luat adio de la lumea asta. S-au dus în ceruri, rând pe rând, Ilarion Ciobanu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ovidiu Iuliu Moldovan, Adrian Pintea. Din fericire, ne-au mai rămas eroi. Îi mai avem alături pe Florin Piersic, Radu Beligan (să urci pe scenă la vârsta lui, ce magnific!), Mircea Albulescu, Ion Dichiseanu, Marin Moraru, Tamara Buciuceanu-Botez, Maia Morgenstern, Dan Puric.
Doamne-ajută că sunt! Zestrea celor plecaţi în lumea bună, plus moştenirea preluată de generaţiile următoare ţin în viaţă scena românească. Şi ce altă dovadă poate fi mai bună decât cozile de astăzi pentru bilete la spectacolele de teatru. Colegii mei de la „Adevărul literar şi artistic“ au făcut în ediţia de miercuri a suplimentului de cultură o analiză a exploziei de interes pentru cultură. Nu e extraordinar?!
Sunt
