Plecat dintre noi la 3 iunie 2009, Dumitru Irimia ar fi împlinit la 21 octombrie 70 de ani.

ERA în el o exactitate esenţială, intransigentă, care dă fiecărui cuvînt un preţ aparte. Au invocat-o cei care, la căpătîiul său, mai deunăzi, şi-au luat rămas bun de la unul din întemeietorii studiilor de anvergură asupra limbajului eminescian, asupra moştenirii eminesciene. Li se devotase cu o rigoare nedomolită, punînd laolaltă informaţii filologice foarte acut specializate şi în acelaşi timp o dorinţă, deloc comună, de a depăşi tot ceea ce este finitudine stearpă, tot ce poate să aplatizeze cercetarea. Diogene Laerţiu, pomenit şi în Adela lui Ibrăileanu, tezaur de vivace anecdote, pretindea, despre Epicur, că s-a făcut filosof pentru că era nemulţumit de ceea ce i se părea insuficient în explicaţiile grămăticilor. Voia să ştie mai mult despre haosul la Hesiod, de pildă, şi filologii nu-i dădeau explicaţii satisfăcătoare. Filologia nu poate explica totul, dar trebuie să cate spre înălţimi, „care să dezmărginească". Expresia, din vocabularul profesorului Irimia, traduce un demers responsabil, la acela care, cu o dragoste şi totodată cu o aplicaţie plină de fervoare, s-a ocupat, ani de-a rîndul, de imensele resurse proprii cugetului eminescian. Ecuaţie majoră, încordînd subjacent înaintarea, metodologia practicată de savantul ieşean o proclama explicit, de pildă în preliminariile la reeditarea biografiei eminesciene a doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. O variantă din elaborările Glossei, citată acolo - „Timpul care bate-n stele, / Bate pulsul şi în tine" - ne raportează fabulos faţă de fiinţa lumii. Astfel, problema identităţii pe care o pune studiul limbajului, la profesorul Irimia, depăşeşte cu mult ordinea ontogenetică şi ne aruncă în nişte radicale „straturi de adîncime": adîncimea limbii, dar adîncime, totodată, a situării noastre ontologice.

S-a a