Trăiesc o dramă de o fatală actualitate: sînt mai mulţi oamenii pe care aş vrea să-i văd morţi decît cei pe care vreau să-i văd la televizor. Ce fac în direcţia asta? Nimic. De ce? O să rîdeţi: n-am găsit campania potrivită. Iar revoluţie de unul singur nu se poate. Chestie de buget.
Realitatea TV vrea respect. Minunat! Eu, unul, vreau nişte bani, îmi trebuie urgent. Sincer, mi se pare o problemă la fel de importantă. Ştiu nişte oameni care vor neapărat să emigreze, să facă sex în trei cu două gemene, iar exemplele pot continua. Dar, spre deosebire de contul din bancă sau apartamentul din Berlin, în aventurosul cartier Schöneberg, respectul nu e ceva palpabil, deci cuantificabil în matematica succesului (ca şi analiza politică, după cum au observat cei mai vigilenţi dintre noi). Or, în ciuda permanentei noastre frăsuieli în panteonul ideilor extrem de mari şi pure, România rămîne mai degrabă ţara lui Arghezi: cu toţii vrem să punem dracului mîna pe ceva concret şi să urlăm: ESTE!
Respectul ăla nu e nicăieri, în sens ontologic. Nu e în noi, pentru că sentimentul românesc al fiinţei e imun la bun simţ şi n-am ştiut să importăm vaccinul respectabilităţii. Nu e în instituţii, fiindcă nu s-a descoperit încă metoda de a teleporta Bundestagul în Casa Poporului. Nu e pe stradă, întrucît n-are unde să parcheze. |n fine, în istoria noastră de peste 2.000 de ani doar cîteva gesturi ample (începînd, spectaculos, cu sinuciderea lui Decebal şi terminînd, controversat, cu crima împotriva comunismului) sînt susceptibile de onorabilitate. Campania iniţiată de Realitatea TV vizează, carevasăzică, doar IDEEA de respect, presupunînd că ea se va cuibări în creierul românilor ca-ntr-un creuzet cald şi fertil, dînd apoi naştere unor pui vii cu un pronunţat caracter civic.
Ei bine, n-am timp să aştept întruparea acestei idei nobile într-o nouă generaţie de indivizi respo
