CU problemele ei personale Angela Marinescu pune puţină nitroglicerină sub limba criticilor literari. Le dă de citit, le dă de scris, le dă de interpretat şi, nu în ultimul rând, le dă de gândit. Lucru destul de dificil pentru o poetă care, în ciuda preferinţelor nedisimulate pentru un statut marginal, a intrat deja în canonul postbelic. Numai cine n-a vrut (adică şi-a propus să nu vrea) na scris despre cărţile ei, de la debutul din 1969 (cu Sânge albastru) până la cele două remarcabile din 2006 (Întâmplări derizorii de sfârşit şi Limbajul dispariţiei). Coperta a patra e edificatoare: conţine nu mai puţin de cinci semnături, ba chiar, în ce priveşte citatul din Ion Negoiţescu, şi un indiciu mai vechi pentru înţelegerea titlului de acum. Ce-a fost de spus, s-ar putea conchide pripit, s-a spus aşadar. Cu atât mai mult cu cât autoarea Problemelor personale nu pare tentată să-şi schimbe, de pe-o zi pe alta, dispoziţia.

Şi totuşi, sunt destule şi semnificative noutăţile pe care le aduce această carte tocmai apărută. In doar treizeci de poeme, Angela Marinescu spulberă tot atâtea prejudecăţi legate de atitudinea sau de tehnica ei. Nu cred, în mod obiectiv, că ar fi fost nevoie de mai multe, căci tirul e reglat impecabil. Punct ochit, clişeu lovit. Cred în schimb că volumul, aşa cum se prezintă el, era absolut necesar în momentul acesta.

De unde până unde, de exemplu, personalitate dificilă? Poemele de aici sunt, dimpotrivă, rezultatul unei forţe de seducţie lirică de care nu ştiu câţi alţii ar fi în stare. E drept că atracţia aceasta e de natură gravitaţională aproape, că apropierea se poate numi mai simplu coliziune, dar asta nu-i ştirbeşte cu nimic însuşirea de căpătâi. In fond, Angela Marinescu pledează nonconformist pentru ceea ce în literatură ar trebui să aparţină simţului comun: valoarea. Pe lângă aceasta, toate celelalte atribute sunt