Din cand in cand ajungem sa citim (cu o incapatanare demna de o cauza mai buna) cate o carte a unui autor foarte cunoscut, foarte respectat, intrat de-o vreme in randul clasicilor, si dupa ultima pagina ne intrebam de ce am dus-o pana la capat. De ce n-am abandonat-o la primele semne de slabiciune. Sau la urmatoarele.
Ce ne face sa nu abandonam lectura atunci cand e vorba despre o care nereusita a unui mare maestru? Sa fie doar speranta ca autorii celebri nu pot rata absolut? Ca ceva-ceva tot vom gasi in acea carte? Sau ca poate porneste mai greu, dar cu siguranta pe parcurs isi va reveni?
Cred ca, pur si simplu, in cazul autorilor celebri ne e mai greu sa acceptam ca si ei dau rateuri. Si imi amintesc acum de micul roman Dintr-o lume in alta, de Adolfo Bioy Casares. Ce aiureala! Sau ce parodie!
De la marii autori avem pretentii. Cu ei suntem mai putin indulgenti. Daca gasim o carte proasta a unui necunoscut... Bine, pe aceea, probabil, nici n-o vom gasi, avem si noi criterii de selectie, nu? Dar cand ne aflam in fata unui rateu al unui mare maestru... (si nu ma refer aici la seriile lungi care se dilueaza, ci la carti de sine statatoare) ne simtim tradati. De parca ei ar fi niste masini de scris capodopere. De parca... Ce sa-i faci, frustrarea cititorului este mare. A fanului F&SF, si mai si.
E usor de ratat in F&SF? Mai usor decat in mainstream? Evident. Conditiile sunt altele. Cerintele sunt altele. Pentru ca un roman poate fi realizat ca roman, insa vandut/receptat ca SF ori fantasy... sa rateze exact elementele de gen. Mai mult: ratarea acestora sa duca la indepartarea cititorului de text, sa duca la ratarea intregii carti.
Aceste ganduri mi-au fost starnite de recenta lectura a volumului Cartea lui Ptath, de A.E. Van Vogt (Leda, 2009, traducere de Ligia Caranfil). Pe coperta a patra se spune ca este singurul lui roman fantasy.
