Nu pot să-i înţeleg pe bugetarii care, la un moment, ajung în vreo funcţie de conducere, iar apoi nu se mai dau plecaţi nici cu tribunalul. În mod normal, într-o ţară normală, i-aş înţelege. Este firesc să te lupţi pentru dreptul tău, să-ţi cauţi dreptatea şi în pânzele albe şi să ai motive să nu renunţi pentru nimic în lume la anumite principii.

Dar nu este cazul în România, unde, se ştie, în majoritatea covârşitoare a cazurilor - cam 99,99% de fapt - numirea într-o funcţie publică se face în principal nu pe competenţă, ci politic. E clară treaba, nu trebuie să demonstreze nimeni aflat în vreo astfel de funcţie că a inventat el apa caldă. Indiferent de câte examene dai, de câte evaluări bune ai ori de cât de bun profesionist eşti, fără un sprijin, o susţinere, o vorbă bună, un telefon dat pe linie politică sau de cumetrie, nu ai cum să prinzi un post de conducere în sistemul de stat. N-ai sprijin politic, nu ai nimic. Simplu. O treabă până la urmă normală în România, unde se consideră că trebuie să ai omul tău în respectiva funcţie, pentru a pune în aplicare întocmai politica Guvernului şi partidului aflat la putere. E o chestie împământenită nu de 20 de ani, ci de cel puţin 60. În acest context, chiar nu pot să înţeleg disperarea cu care se cramponează unii numiţi politic în funcţii şi demişi, apoi, tot politic. Dacă nu mai eşti agreat acolo "sus", degeaba te agăţi de scaun. Dacă nu mai eşti dorit, chiar de ai fi un super-profesionist, tot ţi se găseşte un motiv care să stea în picioare, inclusiv în faţa justiţiei. Iar dacă ajungi să convingi justiţia că ai dreptate, se schimbă denumirea ministerului, a agenţiei, a direcţiei ori pur şi simplu ţi se desfiinţează postul. Când ştii că ai acces într-o funcţie într-un context politic, luându-i locul unui "neagreat" şi când accepţi fără vreun reproş interior acest lucru, ar trebui să fii la fel de pregătit şi pentr