Observatori cu mult fler şi puţin timp liber declară că alegerile merită de fapt o altă etichetă: «Genul programului: farsă». Alegerile se apropie, comerţul cu himere se înteţeşte. Candidaţii promit torenţial, pe toate posturile şi în toate postúrile. Ofertă variată, ca în supermarketuri înaintea sărbătorilor: vulcanizări salariale, ieşiri miraculoase din criză („avem specialiştii noştri“), transformarea pensionarilor în nababi, vânarea corupţilor şi niscai kilometri de autostradă. Dacă iluziile sculptate din cuvinte nu ajung, le sare în ajutor câte-o pungă de partid, ca avanpremieră a belşugului: un salam, o cafea, un ulei, o bombonică pentru ăla micu’. Toţi prezidenţiabilii sunt artişti cosmeticieni şi făgăduiesc, în schimbul ştampilei, să te scape de riduri existenţiale. Zoologia însăşi îşi declară limitele, şi pe bună dreptate. Nu prea ştii ce să spui când vezi atâţia cameleoni care se declară albatroşi. Ai râde, dar nu prea e de râs. Ai plânge, dar e inutil. Ai înjura, dar ţi-ar folosi pe un termen prea scurt pentru o minciună atât de lungă.
Virtuozitatea ciclică stârneşte reacţii contrare celor pe care mizează de fapt practicanţii săi. Scamatori gata să fructifice o conjunctură, prestidigitatori împinşi din spate de maşinăria propagandei, fachiri de iarmaroc, ei vor să pară alternativa boreală, delfinul rătăcit printre aligatori, prinţul gata să-i răpună pe zmeii răului. Când se uită la ei, oamenii ezită între două reacţii: zâmbet sau rictus. Optimism sau pesimism. Veselie candidă sau sumbră încruntare. Pe măsură ce zilele trec şi alegerile se văd din ce în ce mai bine, electoratul îşi limpezeşte judecăţile şi devine radical. Optimiştii par decişi să mai dea o şansă propriilor nădejdi: „Mergem să punem ştampila, ceva trebuie făcut, e imposibil să nu răsară soarele şi la noi pe uliţă, fiecare vot contează, aleg acum ca să pot pretinde sau bombăni m
