E tînăr, frumos şi păcătos. E Adrian Mutu şi încă nu l-a îmblînzit nimeni.
Se spune că joci aşa cum te antrenezi. În “This is it” dansatorii lui Michael inundă ecranul de talent şi exuberanţă şi îşi dau sufletul, atenţie! la repetiţii, pentru că trăiesc cu patimă visul de a dansa lîngă Michael. Îmi închipui cam cu cîtă pasiune se antrena Mutu la echipa naţională (visul oricărui jucător, nu-i aşa?) după cîte o noapte ratată.
Hagi vorbea despre 4 criterii care trebuiesc îndeplinite de către jucătorul care vine la naţională. La unul singur corespunde Mutu, şi poate la cel mai important: valoarea. La celelalte trei: alimentaţie, odihnă, antrenament, mă tem că are restanţe, cel puţin în cantonamentele naţionalei. Rămîne întrebarea esenţială: e mai bine fără Mutu? Un răspuns îl dă de vreo doi ani Unirea Urziceni. Se poate şi fără vedete, dar cu “un grup puternic şi unit, cu jucători responsabili, capabili de sacrificii în teren şi în afara lui”, am citat din proiectul de naţională dorit de Răzvan şi probabil de toţi antrenorii din lume.
Referendumul din 22 noiembrie e inutil. A votat vreodată Parlamentul o lege împotriva parlamentarilor? Mai bine schimbaţi tema, domnule Preşedinte, şi întrebaţi-ne dacă îl mai vrem pe Mutu. Cel mai bun fotbalist al naţionalei, după cum spun sondajele, a ajuns să fie respins de coechipieri şi repudiat de antrenor. Pentru un jucător care face ce vrea în cantonament (sînt informaţii că înaintea meciului cu Serbia, Mutu a pierdut şi noaptea de luni, nu doar pe cea de marţi), refuză orice ierarhie şi sfidează orice idee de autoritate, eliminarea e singura măsura logică şi eficace. De altfel, după meciul de la Belgrad, la una dintre mese s-au strîns mai mulţi jucători într-o coaliţie anti-Mutu, iar Ghioane, Raţ şi Marica au hotărît în focul discuţiei să nu mai vină la naţională dacă va fi chemat şi Briliantul.
Fenom
