Ştefan Agopian, candidatul pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor, era la redacţia Caţavencilor. Am umplut o cămăruţă de fum timp de 40 de minute. Iar apoi, pe holul redacţiei, a explodat o bombă cu bîrfe literare alimentată de Iaru, Teodorescu şi Agopian. În cîteva secunde istoria literaturii române s-a transformat în Kamasutra. Păcat că am închis reportofonul.
Şi la Ştefan Agopian m-am dus cu acelaşi gînd: să aflu ce l-a apucat să candideze, să-şi dorească funcţii administrative. Asta în loc să-şi termine cartea nouă din care are deja 60 de pagini.
Asta a fost întrebarea principală şi în interviurile cu Nicolae Manolescu sau cu Nicolae Breban. Şi am aflat, printre rînduri, şi de la Agopian ce am aflat şi de la ceilalţi doi: că Uniunea Scriitorilor e un amănunt. Aici se dau lupte grele de orgolii. Că oamenii aceştia au probleme din trecut de rezolvat şi că se dă o bătălie literară cu ferocitate politică.
În loc de Uniunea Scriitorilor putea fi la fel de bine şi lupta pentru preşedinţia scării 2 de la blocul meu – Agopian; Breban şi Manolescu s-ar fi luptat la fel de aprig pentru alegerile din 22. Titanii vor să-şi facă dreptate literară. Doamnelor şi domnilor, marele scriitor „minor”, Ştefan Agopian!
Vorbeam despre manuale, înainte să dau drumul la înregistrare. Spuneaţi că sînteţi în manualele de a 10-a şi a 11-a al lui Mircea Martin… În manualul lui Manolescu sînteţi?
Nu, nu sînt. Cred că nu sînt. Sînt al lui Mircea Martin. Dar nu are nici o importanţă…
Multă lume spune că aţi intrat în competiţia cu Manolescu din cauza istoriei sale literare.
Nu multă lume, dar cîţiva au zis-o apăsat. Cei care au susţinut această idee nu sînt departe de adevăr. Evident, m-a enervat modul cum m-a tratat. N-a scris despre cărţile mele: şi-a luat două cronici vechi de 22 şi, respectiv, 27 de ani şi le-a trîntit în „Istorie” spunînd că ăsta e
