"În drum de la Bucureşti spre Olteniţa, pe malul râului Argeş se zăresc din depărtare ruinele unei mănăstiri măreţe ridicate de Matei Basarab şi de soţia sa, Elena, în al cincilea deceniu al veacului al XVII-lea", scria odată Nicolae Iorga. Măreaţa mănăstire există şi astăzi, dar grandoarea îi stă acum doar în renumele istoric şi în poveştile pe care le-a trăit de o jumătate de mileniu încoace.
Obiect de patrimoniu, aflată într-o evidentă stare de degradare, biserica de la Negoeşti nu este tocmai locul potrivit în faţa căruia să se oprească autocarele cu turişti. Un drum de ţară plin cu gunoaie, o vacă lăsată la păscut lângă vechiul cimitir al bisericii, multe buruieni şi, printre ele, beciul lui Matei Basarab închis cu termopane.
Într-o dimineaţă de sâmbătă, după slujba de pomenire a morţilor, biserica era goală şi rece. Cu greu am găsit câţiva enoriaşi cu care să stăm de vorbă. Prea multe lucruri despre istoria locului nu-şi aminteşte nici unul dintre ei, deşi cei mai mulţi sunt contemporani cu mai bine de jumătate de secol din viaţa bisericii. "Când eram eu copil nu mai era biserică aici", povesteşte unul dintre săteni.
"Era părăsită, nu mai era nici candele, nimic. Sf. Liturghie nu se mai ţinea. Pe urmă, nu mai ţiu bine minte când, a venit un popă şi a început iar, a reparat geamurile şi a pus la loc icoane. Da' eu am plecat pe front, a venit şi ne-a luat de ne-a dus în Crimeea. Eu am fost în linia a doua, n-am omorât pe nimeni. Da' câtă apă cu mătasea broaştii n-am băut pe drum şi ce vremuri am îndurat! Şi? Ce-a făcut? A venit comuniştii şi ne-a luat tot. Eu în viaţa mea n-am plâns niciodată, nici când m-a luat pe front, nici când am răbdat de foame, nici când a murit mama. Da', când a venit ăştia şi mi-a luat calu', am plâns. Eu, tataie, nu mă duc la biserică, sunt bătrân. Ce să-ţi spui?
Parcă a fost şi-o şc
