25 octombrie 2009. Pe platoul din Piaţa Independenţei, mai marii Brăilei, de la prefect şi primar, până la comandanţi de unităţi militare, directori şi şefi de instituţii publice, aşteaptă, îmbrăcaţi la patru ace şi discutând degajat, să înceapă ceremonia dedicată Zilei Armatei României.

În faţa lor, câteva plutoane de militari stau aliniate, iar pe o latură a pieţei reprezentanţii partidelor politice au pregătite coroane de flori ce urmează să fie depuse la bustul domnitorului Cuza. Începe ceremonialul. Prefectul, primarul şi comandantul Garnizoanei ţin discursuri, preoţii oficiază o slujbă, militarii defilează, veteranii şi partidele depun coroanele de flori. În final, fanfara militară înviorează un pic atmosfera.

În esenţă, manifestarea de anul acesta s-a deosebit de cele din anii trecuţi doar prin faptul că nu s-a mai organizat la Cimitirul Eroilor, ci în faţa Palatului Administrativ. În rest, programul a fost cam la fel şi, tot ca de obicei, în afară de oficialităţi, foarte puţini brăileni au ţinut să asiste la ceremonie. Câţiva trecători s-au lăsat învinşi de curiozitate şi s-au oprit să vadă ce se întâmplă. Privită în ansamblu, această lipsă a publicului a insinuat în esenţa manifestării elemente de teatru al absurdului, în care discursurile oficialilor au sunat doar pentru propriile urechi, iar paşii de defilare şi-au pierdut ecourile spre nicăieri. Este o constantă, de mult timp, absenţa maselor largi de cetăţeni de la manifestările dedicate statului şi simbolurilor naţionale, fie că este vorba despre Ziua Armatei, Ziua Imnului, Ziua Drapelului, Ziua Eroilor sau alte astfel de sărbători, în care tot românul ar fi trebuit să-şi regăsească în forul interior un cât de mic filon al apartenenţei la o naţiune organizată statal. Statul român se găseşte din ce în ce mai singur în relaţia cu proprii cetăţeni! Şi cum ar putea să fie altfel, când