Generaţie de aur, calificări la turnee finale, transferuri care rupeau gura continentului, curajoase parcursuri europene în competiţiile inter-cluburi. Acum, praful de pe tobă.
Sportul care i-a scos pe români în stradă şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Naţionala României nu se mai califică de ani buni nicăieri - prestaţia de la Euro 2008 demonstrează că excepţia a fost de fapt un accident.
Când echipele noastre bat mingea în Liga Europa, presa sportivă intră în pană de creativitate şi tot titrează, de parcă ar fi tipărită la fotocopiator, „Joia neagră a fotbalului românesc”.
Suita de insuccese - rezultatele Unirii aduc doar o palidă consolare - ale reprezentanţilor Sportului-Rege de la noi impune o constatare amară: fotbalul românesc suferă de sindromul maghiar. Nu ne-au invadat din nou hunii, în schimb, la nivel de cluburi şi echipe reprezentative, am început să semănăm: Ungaria şi România au fost forţe fotbalistice de temut în toată lumea, acum fiind doar nişte umbre.
Cu satisfacţia perversă cu care privim capra vecinului în timp ce are convulsii, ne grăbim să menţionăm că măcar ungurii au un trecut falnic. Campioni olimpici, finalişti mondiali, l-au dat lumii pe Ferenc Puskas.
Citesc cu nesaţ reeditarea autobiografiei „Căpitanul Ungariei”. E scrisă, fără pretenţii şi ifose, chiar de Puskas, înaintea Revoluţiei maghiare din 1956. După acele evenimente, avea să fie suspendat doi ani de UEFA şi, la vârsta la care alţii se lăsau de fotbal, el ajungea la Real Madrid, alături de care câştiga trei trofee europene, cinci titluri şi o cupă în Spania.
Cu mult umor, Puskas îşi aminteşte de felul în care a fost primit acasă după zdrobitorul succes repurtat de Ungaria în faţa Angliei (6-3), chiar în „templul fotbalului” londonez. Printre miile de telegrame şi scrisori trimise