Răzvan Exarhu: „Aşa se spune că a cerut Ion Iliescu două ceaiuri la camera 222, pe când se afla într-un hotel din SUA”.

Sintagma tuti tutututu face parte din farmecul unic al englezei cu personalitate practicate de Iliescu. Dar, dincolo de această anecdotă, sintagma trebuie cunoscută de cât mai mulţi oameni întregi la cap.

Nici nu mai are importanţă dacă povestea este adevărată sau nu, din moment ce ea exprimă perfect relaţia generală dintre ceea ce se spune şi ceea ce se înţelege. Sau relaţia dintre ceea ce-şi doresc oamenii şi ce li se întâmplă, dintre ceea ce mimează şi ceea ce simt, dintre ceea ce afirmă şi ceea ce fac.

Tutitutututu este ceea ce ajunge lumea când încape pe mâna nepricepuţilor, este colecţia de frustrări, de prostii, de dorinţe mutilate şi de neputinţă. Este incapacitatea organică de a comunica, proprie unei uriaşe reţele de telefoane extrem de mobile. Dacă ascultaţi cu atenţie zumzetul înconjurător, veţi auzi această formulă fascinantă reprodusă la nesfârşit de milioane de voci, în milioane de formule şi circumstanţe.

Împingând situaţia la absurd, Tutitutututu apare ca un fel de mantră a unei lipse fundamentale. Aceea a absenţei respectului de sine. Cred că demnitatea elementară, statura bipedă te pot împiedica să te transformi într-un vorbitor de tutitutututu. E nesfârşită mirarea în faţa entuziasmului cu care nişte fiinţe umane, care pretind să le vorbeşti cu domnule sau măcar cu tanti, îşi smulg hainele pentru o lingură de fasole şi un pahar de bere gratis.

Văd scene cu pensionari dezlănţuiţi care se îmbrâncesc ca nişte campioni de wrestling pentru toate rahaturile, pentru cele mai jegoase oferte sau pentru cele mai josnice cauze. Aceiaşi luptători pentru sarmale, aceiaşi arhangheli ai colivei şi mititeilor plimbă diverşi nepoţei prin parcuri, educân du-i şi îngrijindu-i pentru a