"Fenomenul Piteşti" - cartea-testament a lui Virgil Ierunca - descrie o insulă a ororii absolute desfăşurată în România între anii 1949 şi 1952, o insulă incomparabilă în sadism cu orice alt penitenciar comunist din toate timpurile, o experienţă de o "originalitate" înfiorătoare, numită reeducare, care a cultivat din plin sinuciderea morală a individului.

Cu toate astea, "Fenomenul Piteşti" nu este o secvenţă din "1984" a lui Orwell, ci un episod tragic, dureros şi - important de reţinut! - real din istoria comunismului românesc. Astfel, în cele aproape o sută de pagini ale cărţii, Virgil Ierunca ne explică detaliat, fără eufemisme umaniste, tot ce înseamnă "fenomenul Piteşti" şi mai ales de ce este de datoria noastră morală să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a nu uita.

Aleasă nu întâmplător în afara oraşului, închisoarea de la Piteşti oferea condiţii "prielnice" pentru schingiuiri, niciun strigăt nu putea fi auzit. În acest "centru ideal" a fost aplicată reeducarea, reeducare care consta, mai exact, în a-l ţine pe torturat alături de torţionar în aceeaşi celulă, fără nicio secundă de pauză. "Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu ştia atunci că în România avea să fie găsit secretul reuşitei depline: era suficient ca deţinuţii să fie puşi să se tortureze unii pe alţii."

Acest proces de reeducare cuprindea patru faze. În prima, "demascarea externă", deţinutul trebuia să-şi arate devotamentul pentru partid, denunţând atât legăturile pe care le păstra în afara închisorii cât şi complicităţile la care participase. De-a lungul celei de-a doua faze, "demascarea internă", deţinutul era schingiuit până când îi demasca pe cei care l-au ajutat în vreun fel în interiorul închisorii, chiar şi prin simple încurajări. Dacă primele două faze constituiau rezultate excepţionale pentru Securitate, următoarel