Dupa 20 de ani de la trecerea in nefiinta a manifestarilor artistice populare fortate sa-si faca platforma sub semnul Cantarii Romaniei, cetatenii acestei tari primesc o chemare sa vina din nou in sala de spectacole. Daca nu ca interpreti, merge si ca audienta.
Cum politicienii n-au fost in stare sa determine natiunea sa cante de bucurie culegand porumbul, atunci sa cante de foame, insotindu-le fiorul artistic. Nu-i bai ca suntem rupti in fund, cel putin avem paiete pe buci si ne gasim impreuna.
La ce-i bun Craciunul
In definitiv, tot suntem buni la ceva daca avem simtire. E un semn ca patria nu se duce dracului. Nu poti sa nu implinesti, fara riscul de-a parea un bou ignorant, testamentul lui Vasile Alecsandri: "E unul care canta mai dulce decat mine? Cu-atat mai bine tarii, si lui cu-atat mai bine!". Deci atata vreme cat politicienii zic duios din strune si din gat, au tinere de minte pentru cateva strofe si ciocnesc un pahar de sarbatori, eu spun sa nu fim nemernici, sa recunoastem valoarea oriunde s-ar afla si sa mai tacem naibii.
Nu vine transa de la FMI? Laso-n fasole, ca vine Negoita cu o colinda. Pana la urma, tot ce avem e o suma de traditii. Daca putem sa ne umplem viata cu o activitate care are drept scop producerea unor valori estetice, ca de alt tip de productie oricum nu suntem in stare, nu-i totul pierdut. Ce mancam, insa?
Rituri de trecere
Ei cum, ce mancam? Cui ii mai arde? Daca reusim sa inlocuim senzatia fiziologica periodica a organismului care se manifesta prin nevoia de chiftele cu mancarimi in urechi din cauza absentei melosului, putem inventa un nou rit de trecere, cu tot tacamul.
Asa cum Eliade a recunoscut virtualitatile artistice ale portii in viata poporului roman, simbolul fara de care casatoria si moartea n-ar face parte din culegerile de obiceiuri, putem s
