Antrenorul Unirii Urziceni, campioana României la fotbal, a trăit opt ani în Anglia şi s-ar întoarce acolo oricând ca să lucreze, deşi spune că este foarte greu să te impui în Insulă. Nu este un tip foarte vorbăreţ. Cu excepţia subiectelor legate de fotbal, despre care ar discuta non-stop, Dan Petrescu se lasă destul de greu „descusut”. Dar o dată „citit” îţi apare o latură sensibilă a lui. Este topit după cele trei fiice ale sale, Rebecca, Chelsea şi Jeniffer. De când echipa Unirea Urziceni joacă în Liga Campionilor are şi mai puţin timp pentru ele. A trăit în Italia şi Anglia, are o casă în Spania, dar tot în România se simte cel mai bine, deşi a trebuit să se adapteze pentru a nu fi socotit nebun.
Cum arată o zi din viaţa antrenorului Dan Petrescu?
Vin la cantonamentul echipei în jurul orei 9.00. Urmează primul antrenament. La ora 13.00 luăm masa cu întreaga echipă. După masă pregătesc cu stafful meu tehnic (n.r. - Cristi Pojar, antrenor secund, Dumitru Stângaciu, antrenor cu portarii) a doua şedinţă de pregătire. La ora 17.00 facem al doilea antrenament. Pe la 19.30-20.00 plec şi eu spre casă, la Bucureşti. Pe la ora 21.00 sunt în sfârşit acasă. Plec dis-de-dimineaţă, pe la ora 7.00-7.30, şi mă întorc seara târziu.
Ce înseamnă o zi perfectă pentru tine?
O zi perfectă este când echipa mea câştigă un meci. Iar în timpul săptămânii este atunci când reuşesc să stau o zi întreagă cu fiica mea cea mai mică, Jeniffer. Nu mi se întâmplă, din păcate, foarte des.
Eşti afectat atunci când nu câştigi?
Tot timpul. Cel mai bine mă simt atunci când sunt învingător, când echipa mea câştigă. Nu-mi place deloc să pierd.
Resimte şi familia Petrescu acest lucru?
Categoric. Toată lumea simte acest lucru. Cu greu mă pot detaşa de ceea ce mi se întâmplă în fotbal. Îmi
