Pentru filmele sale, Mircea Daneliuc a ales calea satirei stridente pentru a observa transformarea unei ţări în care goana după succes şi câştigul facil înlătură vechile valori. Le intenţionează pline de veselie, fără a fi vesele. Nu poate face un lucru care să fie mincinos în sine însuşi, făcând abstracţie de ceea ce ştie că se petrece în jurul său. "Senatorul melcilor", 1995, a fost respins la Festivalul de la Berlin, însă selectat la Festivalul de la Cannes, cu un alt titlu, "Melcii senatorului", fiind vizionat în Franţa cu deosebit succes de public şi de critică.

N-a făcut nici un film care să-i fie departe. Sau în silă. Fiecare l-a interesat dintr-un anume punct de vedere, prin arhitectura lui, prin partiturile lui, prin scriitură, prin dramul de noutate pe care îl aducea, pe care îl impunea. Făcea diferenţa faţă de filmele sale anterioare. Nu concura decât cu sine însuşi, asta a făcut-o toată viaţa, deci nu poate să-şi ierarhizeze opera în funcţie de o duioşie paternă. "Ori de câte ori cobor din apartamentul meu, parcă aterizez în alt loc. Când ies afară nu fac decât patru-cinci paşi şi cineva îmi strică imediat ziua. E suficient să observi. Nu trebuie să faci nimic", spune Mircea Daneliuc.

"Senatorul melcilor" este o poveste despre un senator care ajunge într-un week-end la o casă de oaspeţi a lui Ceauşescu. O poveste care adună mulţumirea de sine exagerată a noului potentat şi aroganţele lui, ploconelile salariaţilor, jalbele ţăranilor şi dorinţele absurde cărora li se dă curs fără nici o obiecţie. Puternicul zilei se trezeşte şi cu nişte cineaşti elveţieni care fac un reportaj în zonă.

Conformându-se principiului "cu presa trebuie să te pui bine", senatorul le oferă ospitalitate, căutând, în acelaşi timp, să ascundă ceea ce nu trebuie filmat, precum un conflict etnic între ţigani, pe de o parte, şi români plus unguri,