Am văzut zilele trecute o ştire despre fundaţia preşedintelui Iliescu şi mi-am amintit de un paragraf din cartea lui Tom Gallagher “Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace”. Autorul invoca, în 2004, scenariul potrivit căruia preşedintele Iliescu îşi va înfiinţa, după retragerea din politică, o fundaţie umanitară care îi va purta numele şi pe care partenerii de afaceri o vor sponsoriza. Ideea era că Iliescu (care a insistat în a-şi face un renume din onestitatea economică) îşi va primi astfel recompensa pentru faptul că a închis ochii la “furtul naţiunii” care s-a petrecut sub patronajul său. Am căutat paragraful respectiv şi vă reproduc concluzia plastică a acestei ipoteze: “Dacă România ar fi comparată cu un magazin de bijuterii, s-ar putea spune că Iliescu a fost un client fidel, care a distras atenţia personalului de vânzări, în timp ce complicii lui au fugit în mod repetat cu cele mai valoroase bijuterii”. Magazinul de bijuterii, sărăcit până la ultima tejghea în 20 de ani, a mai cunoscut două personaje tutelare în perioada post-comunistă. Preşedintele Constantinescu a jucat rolul agentului de pază (cu vocaţie şi chip de don quijote) care vede, în primă fază, prin geamul magazinului, cum hoţii îşi încarcă buzunarele cu lucruri de preţ. Dar, odată ajuns înăuntru, încălzit de toate îndemnurile trecătorilor, nu reuşeşte să mai descâlcească între hoţi şi clienţii cinstiţi. Este învârtit ca un titirez de grupul de hoţi, ameţit, dus cu zăhărelul, lucrat la buzunare. Ţine discursuri anti-furt pe tejghea şi iese pe uşa din spate încercând să declanşeze sistemul de alarmă. Preşedintele Băsescu îşi doreşte rolul de patron al prăvăliei. S-a postat în uşă şi le strigă de la microfon trecătorilor că i-a prins pe hoţi. A operat o selecţie între hoţii buni şi hoţii răi (cei care nu au mers pe mâna lui) şi vrea să pună lacătul pe uşa de intrare, pentru a rezo