N-am încredere în alimentele despre care reclamele propovăduiesc că ar avea calităţi terapeutice. Nu mă bazez pe cafeaua care vindecă ciuperca piciorului şi nici pe guma de mestecat care drege dinţii cariaţi. Am şi o scuză: toată copilăria mea am mâncat un singur fel de iaurt, din acela la borcănaş de sticlă, în care, pentru diversificare, puneam câteodată două linguriţe de zahăr din raţie. Singura lui proprietate paliativă era să calmeze usturimile pielii înroşite la plajă.
Cine s-a hrănit, în perioada de formare a personalităţii lui, cu "lapte gros, lapte burtos", cu greu mai poate fi păcălit astăzi de iaurţele colorate şi-mpănate cu bifiduşi,elcaseimunitaşi, vitamine sau acizi graşi...
Dar nu poate să nu se întrebe cum poate fi, de pildă, un lapte fermentat ? "natural, ca grija"? Pentru mine şi pentru cei mai mulţi dintre românii oneşti, grija, deşi a devenit naturală, e un sentiment angoasant. Înseamnă rate, întreţinere, creşterea cursului valutar, instabilitate. Cum naiba poate să adune un iaurţel în el atâtea frici şi-atâtea îngrijorări?! (Sesizaţi că nu mă întreb cum poate un tată macho să facă jogging cu copilul în cărucior prin parc. Şi că nu pun la îndoială privirile languroase pe care i le aruncă fufele întâlnite în cale.
Nu sunt curioasă nici unde-i mama copilului din căruţ şi nici de ce pentru ea, în circumstanţele mai sus menţionate, grija nu e "naturală". La fel de naturală ca iaurtul.)
Mergând pe acelaşi fir epic (legendă fără nici un sâmbure de adevăr), aceeaşi marcă de produs ne dezvăluie că însăşi vikingii, între două cuceriri, băgau pe sub mustăţi un iaurţel la cutie de plastic. Rezultă din spotul în care doi cetăţeni şi copilul lor merg la picnic pe malul mării. Pe nisip e întinsă o faţă de masă, pe ea - farfurii de porţelan.
Mama scoate un iaurţel din coşul de picnic, i-l dă tatălui