M-am întâlnit, zilele trecute, cu doi foşti colegi de liceu. A fost o dublă intersectare cu trecutul, plină de învăţăminte. Andrei era matematicianul clasei. Drăgălăşenia chipului său se împiedica, în mod nefericit, de puzderia de coşuri şi dioptrii. Odată scos însă la tablă, Andrei era briliant! Matematica şi fizica nu aveau taine pentru el, iar la română îi reuşeau cele mai bune compuneri din clasă - asta, fireşte, când nu eram eu prin preajmă!.. În concluzie, regimentul notelor de 10, înghesuite în catalog în dreptul numelui său, puneau pe fugă armatele tocilarilor din întregul liceu!
Mişu, în schimb, nu era numai copilul-problemă al şcolii, dar şi spaima cartierului. Însă, pe cât de golan şi chiulangiu era, pe atât de tonic, hazliu şi abil se dovedea a fi în rest, calităţi care reuşiseră să-l propulseze în topul simpatiei colegilor. Bref, şcoala s-a terminat. Andrei a fost admis fără examen la Facultatea de matematică (titlurile olimpice câştigate îi confereau acest drept), iar Mişu eşuase lamentabil, fiind exmatriculat cu fix două luni înainte de Bac.
Săptămâna trecută mi i-a scos în cale pe amândoi, după decenii în care nu mai auzisem nimic de ei. Mai întâi l-am văzut pe Andrei. Se echilibra, cu greu, ţinându-se de două sacoşe, grăbit să nu întârzie la ore, la şcoala unde predă matematica. Costumul ponosit a lăsat în urmă senzaţia unui destin nu tocmai fericit. Peste două zile am dat nas în nas cu Mişu. Coborâse dintr-un Audi ultimul tip, parcat în faţa unei cafenele de fiţe din Dorobanţi.
M-a recunoscut şi s-a bucurat ( fusesem o tocilară simpatică în liceu!) Mi-a recitat, în faţa unei cafele piperate, sursele sale de câştig, întrebându-mă, în final, dacă n-am nevoie de vreo sponsorizare pentru emisiunile mele. A fost una dintre puţinele situaţii în care, gândind “Da”, spun “Nu”. Ne-am despărţit cordial, eu simţindu
