Trăiesc de 20 de ani în Bucovina şi rămân la convingerea că, dincolo de orice, fala - fala în sine! - rămâne cel mai durabil fir roşu ce-i uneşte în simţiri (nu neapărat şi în cuget) pe locuitorii ţinutului. Fala mergând până acolo încât şi din dominaţia austriacă mulţi dintre ei fac un motiv de patriotică mândrie şi locală melancolie. De pildă, nu de mult, spre a mă face să înţeleg, un "vechi bucovinean" - cum se autodefinise - mă oprise pe stradă: "Ştiţi de ce noi, bucovinenii, nu suntem pârliţi ca regăţenii?".
Cum nu observasem diferenţa, nu posedam nici explicaţia presupusei superiorităţi. "Pentru că noi, bucovinenii, n-am avut numai rege, ca românii... Noi am avut împarat!", a sunat răspunsul lui. Explicaţia cu "împaratul" (rostit moldoveneşte, fără "ă") , fiind precedată de o pauză enormă - pentru care cele trei puncte de suspensie sunt absolut insuficiente - menită desluşirii uimirii pe faţa mea, recunosc, destul de imobilă.
Consecinţa personală, fără prea mare importanţă, este că, după atâta amar de vreme, sunt considerat tot un venetic. Nu contează că sufăr ca un câine când văd cum Bucovina este batjocorită de chiar vechii bucovineni prin imense defrişări, cum munţii ei sunt goliţi de sălbăticiuni, prin vânători legale şi braconaje, cum satele sunt urâţite prin construcţiile ciclopice ale miilor de pensiuni-kitsch, cum drumurile forestiere şi cărările codrilor sunt strivite sub roţi de tot mai numeroşii complexaţi, posesori de ATV-uri şi automobile 4x4, cum vechile mânăstiri devin rentabile SRL-uri călugăreşti, ori cum râurile au ajuns adevărate pubele curgătoare ale satelor, ape în care lostriţa e doar amintire, iar păstrăvul, bietul, nici el nu se simte prea bine.
Aşadar sunt un venetic detestabil, cu atât mai mult cu cât, suferind pentru toate astea, nu tac.
Nu tac trăgând cu ochiul complice şi a căpătuială spre uni
