Spectacolul permanent al haitelor de copii flămânzi, cerând de pomană, îmi pare un prejudiciu mult mai mare adus suveranităţii naţionale. Madagascarul va fi condamnat la sărăcie în ciuda  bogăţiilor sale. În ciuda imenselor câmpii, pe care nu suntem în stare decât să le contemplăm. În ciuda subsolului, pe care ne-am mulţumit doar să păşim, până când multinaţionalele i-au succedat lui Jean Laborde (1805-1878, industriaş francez aliat al monarhiei malgaşe şi primul consul al Franţei în Madagascar).

În ciuda capitalului uman, pe care l-am lăsat la voia sorţii şi care a sucombat în mizerie materială şi morală. Dacă mă gândesc bine, nu văd până la urmă nimic scandalos în faptul că o societate străină a luat în locaţie un milion de hectare din pământurile noastre (proiectul sud-corean Daewoo privind închirierea pe 99 de ani a 1,3 milioane de hectare a picat o dată cu regimul lui Marc Ravalomanana).

Doar n-o să privim indiferenţi la nesfârşit cum pământurile noastre se macină inutil în noroiul eroziunii. Şi n-o să ne mulţumim doar cu fâneţe sărăcăcioase bune să hrănească nişte vite famelice. Ce s-a întâmplat în cazul afacerii Daewoo? Lipsa comunicării şi a transparenţei, aşa cum ar trebui să existe într-un stat de drept. Care au fost condiţiile contractului? Ce beneficii reveneau Madagascarului?

 În august trecut, Insulele Mauritius au obţinut un teren de 10.000 de hectare în Mozambic. Lipsiţi de spaţiu, locuitorii din Mauritius îşi pregătesc în acest fel externalizarea agriculturii. În Madagascar, în schimb, avem pământ cu nemiluita. Şi atunci, ce mai înseamnă acest stindard al suveranităţii naţionale, pe care îl agităm cu regularitate? Înseamnă să asistăm cu nepăsare la moartea lentă a unei populaţii, tot mai prezentă în coada indicatorilor PNUD, UNESCO şi ai Băncii Mondiale? Trebuie să lăsăm să se prăbuşească în continuare indice