Ion Iliescu, primul preşedinte de după anul 1989, este preşedintele cu cele mai multe mandate, în total a stat la cârma ţării 10 ani. El a dus, în cele din urmă, România în NATO, dupa numeroase apropieri periculoase faţă de Rusia, care puteau arunca ţara sub influenţa acesteia. În prima parte a anilor ’90, România a avut o politică externă ezitantă, preşedintele ţării provenea, el însuşi, din clasa politică (comunistă) pe ale cărei ruini încerca să reconstruiască ţara. Acesta a manifestat o uşoară reticenţă faţă de Vest, păstrând relaţii apropiate cu Federaţia Rusă. Se ştie despre vizita ministrului de Externe sovietic, Eduard Sevarnadze, care a sosit la Bucureşti imediat după Revoluţie, asigurându-se că lucrurile sunt păstrate “sub control”. Punctul cheie al poziţiei României în relaţiile internaţionale a fost în anul 1991, când Ion Iliescu a negociat tratatul bilateral pe care România trebuia să îl semneze cu Uniunea Sovietică, care ne-ar fi interzis intrarea în NATO, a fost atunci când, proaspătul în funcţie ca ministru de Externe, Evgheni Primakov, a aflat, după aterizarea la Bucureşti, că tratatul nu se mai semnează. Acest moment a fost decisiv, pentru istoria post decembristă a României. Până la finele anului 1996, de ambele părţi ale Atlanticului s-a tras concluzia că nu putem fi excluşi din procesul de integrare a Europei Centrale, în câmpul civilizaţiei occidentale, de care, fără doar şi poate, aparţinem prin tradiţie, istorie. În concluzie, nota dominantă a politicii externe româneşti postdecembriste a fost marcată de înlăturarea “braţului de fier” şi reorientarea României în ton cu vremurile.

Odată cu preluarea preşedinţiei de către Emil Constantinescu, România a continuat această reorientare, cursul era dat deja de către predecesorul său. Au urmat ani grei în politica externă a României, reformele din ţară mergeau împiedicat, privatizarea econo