Fotbalul nostru de top e aşa cum sînt şi stăpînii lui: nestăpînit

Tot ce-i de neînţeles în ultima vreme în evoluţia unor echipe româneşti din prima Ligă, cu o finanţare mai mare şi mai sigură decît a celorlalte, se explică prin aceea că jucătorii sînt în totalitate dependenţi de temperamentul plin de excese cazone al finanţatorilor. Domnii Mititelu, Borcea, Turcu, Iancu şi Gigi Becali ar putea chiar semna un volum antologic cu sute de pagini pline de de murdării şi judecăţi imunde, dar avînd şi nişte capitole groase cu ecoul, la fel de murdar, venind de la jucători.

Cînd, de exemplu, patronul Craiovei spune că Răzvan Lucescu e frustrat şi bolnav psihic, un Florin Costea înţelege că are dezlegare la insulte şi vorbeşte la rîndu-i mitocănos despre arbitri sau despre alţi vinovaţi închipuiţi de-ai patronului.

O face nu dintr-un prea plin de temperament, ci din slugărnicie, pentru că e neformat la caracter şi panicat. Transferul la un club european pe un contract de vedetă e în ceaţă şi sînt şanse să rămînă o himeră. Florin Costea îşi maimuţăreşte finanţatorul, îl dublează la mîrlănii, ca să fie luat în seamă de acesta. La Dinamo, după ce Borcea şi Turcu îşi fac jucătorii nesimţiţi şi mai cum le vine la gură, prinţii, baronii şi nestematele din lot se simt obligaţi să dea şi ei declaraţii în pragul abjecţiei. La Steaua, de cînd echipa e într-o nesfîrşită reconstrucţie, mediocrii celebri ai lotului stau mai mult în faţa microfoanelor, decît cu mingea. La cît de vocal, ca să zicem aşa şi nu altfel, le e şeful, fotbaliştii înţeleg că s-a dat liber să fie şi ei filozofi. Şi fac filozofia înfrîngerilor cu cele zece, douăzeci de cuvinte cu accent justiţiar zise de patron, dar învăţate şi de la Iancu, Mititelu şi Turcu.

Toleranţa faţă de generalizarea mîrlăniei în lumea fotbalului de podium - cu excepţia, în totalitate britanică, a Urziceniului - e co