Horia Ghibuţiu: „Cred că Mircea Dinescu s-a făcut de râs, pentru că, deşi se putea socoti gazdă, n-avea nicio şansă să se facă ascultat de oamenii strânşi cu arcanul pedelist”.

Peste poezia lui Mircea Dinescu am dat întâmplător, cred că prin 1986, graţie volumului în limba engleză „Exile on a Peppercorn”. Ţin minte şi-acum, traducerea volumului „Exil pe-o boabă de piper” avea o copertă albastră şi o caricatură înfăţişându-l, mi-am imaginat eu, chiar pe autor - habar n-aveam cum arăta. În librăriile din Bucureşti, cartea în original era de negăsit, în presa literară nu se pomenea nimic - sau poate că ratasem eu tocmai acele numere în care era menţionat. Pentru mine, Poetul era Mircea Cărtărescu.

Aflasem despre acesta din revista „Săptămâna”, mai precis, de la rubrica „La judecata de apoi a poeţilor”. Săracu’ Eugen Barbu, dacă ar fi ştiut ce serviciu făcea tineretului terfelind opera unor poeţi despre care nu puteai afla altfel! Tot în acei ani, Mircea Cărtărescu a devenit şi poetul de suflet, întrucât fusese - la şcoala de la capătul Colentinei, aproape de ceea ce era pe-atunci Uzina de Ţevi Sudate - dirigintele fetei pe care o curtam. Nici nu era prea greu să îţi cadă cu tronc un univers poetic cu rime albe, populat de muşte şi pete de grăsime: poezia oficială era „pe linie” şi avea cadenţă, glorificându-i pe odiosul Cizmar şi sinistra lui Savantă de renume mondial. Aşa că oricine scria altfel decât Nicolae Dragoş şi Corneliu Vadim Tudor, îţi devenea brusc simpatic, mai ales dacă erai adolescent cu vagi înclinaţii literare. Unde mai pui, faptul că Dinescu fusese tradus în străinătate înainte de a publica în română - aşa deduceam - era şi mai şi!

Am adorat poezia lui Mircea Dinescu de cum am descoperit volumul în rafturile „Bibliotecii engleze”, cu a cărei frecventare făceam furori în faţa fetelor de la bloc. „Biblioteca” era o oa