Industria auto se zvârcoleşte, ni se spune. E cu glicemia praf, hipotensivă, anemică şi suspectă de gripă porcină. E cu una din roţi în groapă, e pe moarte. Cu toate astea, medicamentele pe care doctorii i le administrează nu reuşesc să trateze cel mai grav simptom al bolii: temperatura ridicată a preţurilor. Citim pe toate gardurile despre reduceri, dar ele nu există în realitate. |n realitate maşinile s-au scumpit, se scumpesc şi, dacă piaţa are de gând să-şi continue obedienţa faţă de industrie, se vor scumpi.

Poţi găsi, ici şi colo, maşini cu preţ real ceva mai mic. Ele sunt ediţii limitate, produse cu un an în urmă şi aparţin idioţilor prinşi cu stocuri – gigant, idioţi auto care sunt rude cu idioţii imobiliari, cei prinşi cu terenuri – mamut. |n afara lor însă, deşi cuvântul “reducere” depăşeşte în frecvenţă cuvântul “automobil”, ioc.

Dacă ai curiozitatea să compari preţurile maşinilor noi de acum un an – doi cu cele de azi vei observa, la aproape toate clasele, o creştere netă cuprinsă între 1000 şi 4000 de euro. Care va să zică, preţul CIP, cel fără mormanul de taxe care te năpădeşte după ce zici “da, o iau p-asta”, a crescut pe neobservate şi pe tăcute, în plină criză a industriei.

Această rată de creştere e o lungă recidivă: în ultimii zece ani, pe vârful de exuberanţă a pieţii, producătorii şi-au crescut fără milă marginile, asta reflectându-se într-o creştere a preţului final de minim 5% pe an. |n epoca de aur a leasingului şi a creditului bancar industria auto nu s-a mulţumit doar să prospere, ci să şi inducă dependenţă, aspiraţie şi inconştienţă financiară publicului consumator. Creşterea de preţ s-a făcut întotdeauna prin cosmetică şi marketing, adăugând opţionale ridicole în modelele de bază, inventând denumiri tehnice pentru plastice banale şi obligând subconştientul clientelei să-şi dorească EBD, DST, AFL, TSP sau TSQ fără să-i