Saptamina asta a fost publicat clasamentul Shanghai al celor mai bune 500 de universitati din lume.
Ca de obicei, aproximativ aceeasi configuratie ca in fiecare an. Citeva universitati de prestigiu, cu traditie si cu bugete impresionante monopolizeaza primele locuri. La tari, din nou, aceeasi ordine: din cele 500 de universitati, 152 se alfa in Statele Unite, urmeaza Anglia cu 42, Germania cu 40, Japonia cu 31, Franta si China cu cite 23, Canada cu 23 si Italia cu 21. Nu cautati numele Romaniei, el nu a fost inclus in niciun an in acest clasament, spre deosebire de Ungaria (3), Polonia (2), Cehia (1) sau Slovenia (1).
Desi aparut pentru prima oara in 2003, el a devenit rapid principalul indicator al excelentei universitare – motiv uneori de mindrie exagerata, alteori de vehementa frustrata. Principala acuza este simplitatea criteriilor considerate: numarul publicatii in revistele Science si Nature, indexul citatiilor cercetatorilor, numarul de premii Nobel si medalii Fields (pentru matematica), toate masurate proportional cu marimea universitatii. Rezultatul este in acest fel sint favorizate universitatile in care fac cercetare de virf si mai putin cele in care se preda.
Pe de alta parte, sistemul, pus la puct de doi cercetatori chinezi pentru a masura calitatea invatamintului superior din tara de la soare rasare, nu este construit pentru ocrotirea orgoliului micilor universitati – ba chiar din contra. Si cu toate acestea, China ocupa un loc impresionant in virful clasamentului.
Oarecum pentru a contracara aceste carente, anul acesta a fost pentru prima data realizat si un clasament pe discipline: matematica, fizica, chimie, economie. Faptul ar trebui sa avantajeze universitatile care isi dedica resursele excelentei intr-un domeniu specific. Cu putina fidelitate financiara din partea guvernarii si cu multa pricepere organizatorica din partea
