Analiza. Aliaţii europeni sunt prinşi între cererile americane de suplimentare a trupelor din Afganistan şi opinia publică locală care cere tot mai vocal „aducerea băieţilor acasă“. Noua ediţie FP România, care a apărut azi, publică un amplu dosar pe tema „Ne retragem sau plusăm?“. Continuăm dezbaterea cu opiniile unui om de arme.
Participarea României la misiunea NATO din Afganistan nu a fost o decizie de conjuctură, aşa cum se mai spune din când în când. Pe 11 septembrie 2001, conducerea ţării a asigurat SUA de sprijinul său total şi a declarat că va acţiona ca un membru de facto al Alianţei. Acţiunea era o continuare firească a opţiunii de integrare în structurile euroatlantice, susţinută de clasa politică şi de aproximativ 90% din cetăţenii români cu drept de vot.
România a fost invitată, de către Consiliului Nord-Atlantic, să se alăture Alianţei în cadrul Forţei Internaţionale de Asistenţă şi Securitate (ISAF) a Afganistanului, concomitent cu solicitarea SUA de participare la misiunea independentă a acesteia - Operaţia Enduring Freedom - ambele având aprobarea Consiliului de Securitate al ONU. În consecinţă, în acelaşi an, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi apoi Parlamentul au decis participarea la cele două misiuni.
ISAF are obiectivul de a stabiliza şi reconstrui Afganistanul pe toate planurile, prin restrângerea până la eliminare a prezenţei şi a influenţei Al Qaida şi a talibanilor. Succesele militare rapide ale forţelor internaţionale nu au fost urmate de pacificare şi reconstrucţie în acelaşi ritm fiindcă societatea afgană dezbinată, confruntată cu conflicte timp de 20 de ani şi aflată, în majoritatea sa, la un nivel de organizare tribală priveşte cu suspiciune orice intervenţie străină. Accentul iniţial pe acţiunile militare, în dauna celor civile, a prelungit expectativa populaţiei, care percepea ISAF ca pe o forţă de
