Istoria tranziţiei oferă, din păcate, numeroase exemple legate de faptul că, din cauze a căror enumerare contează mai puţin (patriotism prost înţeles, teama de străini, frica de reforme, obsesia şomajului, dorinţa de a fura în continuare statul etc), investitori de calibru care ar fi dorit să vină în România nu s-au mai încurcat cu noi. Cazul Mercedes este, poate, cel mai sugestiv. La începutul anului trecut a „transpirat” în presă informaţ
Istoria tranziţiei oferă, din păcate, numeroase exemple legate de faptul că, din cauze a căror enumerare contează mai puţin (patriotism prost înţeles, teama de străini, frica de reforme, obsesia şomajului, dorinţa de a fura în continuare statul etc), investitori de calibru care ar fi dorit să vină în România nu s-au mai încurcat cu noi. Cazul Mercedes este, poate, cel mai sugestiv.
La începutul anului trecut a „transpirat” în presă informaţia că gigantul german Daimleer intenţionează să construiască o fabrică de producţie a automobilelor Mercedes în Europa de Est, informaţie confirmată ulterior de grupul german. Nemţii aveau pe masă două opţiuni pentru investiţia de 800 de milioane de euro, care urma să creeze 2.500 de noi locuri de muncă: România sau Polonia. Avantajul polonezilor: infrastructura mai bună; ale noastre: forţa de muncă mai ieftină şi prezenţa marilor producători de componente auto.
Treptat-treptat, şi cu ajutorul declaraţiilor optimiste ale oficialior de la Bucureşti, românilor le-a intrat în cap că, după succesul recent numit Nokia, Transilvania urma să găzduiască un nou gigant al Vestului. S-au avansat mai multe locuri pentru noua fabrică: Cugir, Cluj şi chiar Timişoara. Nemţii au venit, au văzut, au plecat, şi, la jumătatea lui iunie, au dat un comunicat: noua fabrică Mercedes se va construi în Ungaria, la Kecsemet, oraş şituat la 80 de kilometri de Budapesta.
Oficial, n-au spus niciod
