Din ce în ce mai greu de suportat e răul care ni se întâmplă. Dar şi mai greu de suportat e neruşinarea cu care autorii răului aruncă vina pe poporul pe care tocmai ei îl chinuiesc. Fuduli nevoie mare, cinci nevoie mică, autorii dezastrului actual se vaită peste tot că nu mai pot de atâtea poveri, conducerea ţării fiind pentru ei o povară, dar fac tot ce le stă în putinţă să nu cumva să piardă această povară. Le place puterea cu atât mai mult cu cât şi-o sporesc pe nedrept. Ce au obţinut prin furt şi fraudă li se pare avuţia lor naturală, moştenită din moşi-strămoşi şi din babe cotoroabe. Ei au condus ţara în direcţia eronată care nu se putea să nu se termine cu un faliment şi tot ei invocă falimentul ca pe un fenomen meteorologic, de care se face vinovat poporul înlănţuit.
În fruntea acestor cinici lacomi, făcând mereu el însuşi fărădelegi pe care le critică la alţii, preşedintele de apă tare - oricât de semidoct ar fi - a dat dovadă, în toţi aceşti ani, de suficientă viclenie, de a ajuns să mi se pară inteligent. El a creat tot felul de catastrofe, din care a ieşit câştigat. Acţiunea răpirii din Irak, ţinută în umbră în timpurile noastre, va deveni, după eliberarea ţării de sub cel mai important haiduc al ei, obiect de studiu în manualele de terorism. Cum a reuşit scenaristul cu privirea stereo să ofere marele suspans al răpirii, să ţină încordată o lună întreagă, săptămâni şi săptămâni, să nu ezite să se dea pe mâna unor oameni, care îl vor povesti curând, curând, cum a mimat el apropierea veştii bune, cum a făcut chermeza aceea pe aeroport, cum a manipulat el banii, de nu ştie nici dracu' câţi au fost şi unde au dispărut, cum nu vrea el să răspundă la întrebările fireşti ale opiniei publice!
Dar aiureala cu desemnarea primilor-miniştri? Domn' Băsescu nu vrea să citească tot articolul de Constituţie care reglementează chestiunea desemnă
