Un text fain de la un prieten care l-a vizitat pe actor acasa, in primavara acestui an. Il reproduc aici cu permisiunea autorului, Val Manescu.
MOTANUL LUI DINICĂ
La 11 punct am sunat. S-a auzit bîz şi poc. Am împins uşa şi m-am trezit în marmura albă de pe hol. De sus s-a auzit vocea inconfundabilă a Maestrului: la unu, a zis. Băi, s-a luat aerul! Am păşit cu respiraţia tăiată pe fiecare treaptă. Cum să respiri altfel, cînd, pe Wikipedia, la Gheorghe Dinică, vezi peste 100 de filme în care a jucat, zeci de roluri în Teatru (cu literă mare, aşa se scrie cînd e vorba de genii) şi altele, nenumărate, în televiziune.
Mă aştepta pe hol, iar eu urcam încet, aplecat. Oxigenul se terminase şi, pînă să-mi strîngă mîna mai aveam de urcat un milion de trepte.
În fine, un om mărunţel, cu ochi iscoditori, cu un zîmbet cuceritor, cu mîini mici, nervoase, încîntat să vă cunosc, chestii, socoteli. M-am gîndit imediat că Dinică n-are amprente. Că este singurul om de pe planetă care n-are amprente la degete. Vocea lui lasă urme inconfundabile, de parcă-ar mesteca tot timpul zahăr. Şi zîmbetul lui lasă urme. Zîmbetul lui într-o dungă, neterminat, de parcă ar mai vrea să completeze cu o altă trăire, cu un alt sens. Mai profund decît ceea ce se vede din sclipirea caninului, aia pe care-am reţinut-o din rolurile de personaje negative. Şi ochii, cu luciri de oţel. La ce i-ar mai trebui amprente pentru identificare?
Maestrul a împlinit 75 de ani de Crăciunul trecut. Adică s-a născut de Crăciun, dar, cum primăriile erau închise, naşterea lui s-a declarat pe 1 ianuarie 1934. Tatăl lui, funcţionar la Poştă – pe vremea aceea, Poşta era o intituţie fundamentală, serioasă, nu ca acuma- , i-a destinat aceeaşi meserie. Ca băieţelul să aibă asigurată o bucată de pîine. Aşa că l-a dat la Liceul Comercial. Numai că, Gheorghe tot Gheorghe, s-a băgat la trupa de teatru
