Preşedintele executiv al filialei Argeş a Asociaţiei de Sprijin a Copiilor Handicapaţi Fizic din România este, el însuşi, părintele unei pesoane cu astfel de probleme. Acest fapt l-a motivat să se implice în sprijinirea celor cu care soarta n-a fost prea generoasă.
Pe Adrian Popescu îl găseşti mai tot timpul ocupat cu problemele Asociaţiei de Sprijin a Copiilor Handicapaţi Fizic din România (ASCHFR), implicat trup şi suflet în găsirea unor soluţii care să le facă viaşa mai uşoară celor 258 de membri.
Face asta din 1991, la zece ani de când fiica sa, Marina, a fost diagnosticată cu o afecţiune gravă: microencefalie, parapareză spastică, predominată la membrele inferioare.
După zece ani de recuperare, după zece ani de internări peste internări, operaţii, picioare în gips şi ore de logopedie, a zărit pentru prima dată o luminiţă la capătul tunelului. Luase fiinţă Asociaţia de Sprijin a Copiilor Handicapaţi Fizic din România, al cărei preşedinte executiv avea să devină ceva mai târziu, pentru câteva mandate, totul pe bază de voluntariat.
” Primii paşi într-un ONG au însemnat orizonturi de aşteptare pe mai multe planuri. Aici fetiţa noastră a început să socializeze. Şi noi, părinţii, am reuşit să întrăm în contact unii cu alţii. Am început să mergem, cu toţii, în excursii, să organizăm serbări de sărbători, să comunicăm. Deveneam o familie!”, povesteşte Adrian Popescu care a început să fie preocuoapat din ce în ce mai mult de actele normative care îi vizau pe aceşti copii pentru care soarta a adus multe lacrimi.
“Am început să studiez managementul organizaţional, financiar, tehnici de strângere a fondurilor. Am învăţat cum putem să facem lobby pentru aceşti copii, cum să relaţionăm cu mass-media, cum să ne adresăm autorităţilor şi cum putem influenţa cadrul legislative.” , spune Adrian Popescu precizând că, de la 21 de m
