Sorin Ioniţă: „Problema României este că oricare dintre cei patru poate fi un preşedinte funcţional, în mecanica instituţiilor, atât de maleabilă este Constituţia noastră. Dar această mecanică s-ar aplica unor cu totul alte scopuri, în funcţie de candidatul care câştigă”. Sursa: EVZ

Asistăm la o cursă electorală ciudată, în care candidaţii, cu cât se arată în public mai mult, cu atât pare că ţin să facă mai multe erori. Totul seamănă cu un meci în care fiecare se întrece să-şi dea mai multe autogoluri.

Luaţi-l de exemplu pe Sorin Oprescu: un şef de clan medical pe stil vechi, gregar şi cu gură bogată, care ia bolnavul de după gât şi îl face din vorbe, dar care şi-a depăşit acum un pic anvergura municipală în care s-a format şi se simţea bine, începând să cugete tot mai mult în dodii de amploare naţională. Prezenţa lui fizică are un magnetism real, care l-a servit bine în politica de partid şi în ierarhia spitalicească de tip feudal (foarte asemănătoare, cele două). Dar ea trece mai greu sticla, unde se vede doar o lăbărţare verbală de lozinci şi pilde ţuţeniene, care nu spun finalmente nimic.

Pe măsură ce campania avansează, doctorul pierde din zvâc, fiind clar că un efort de o lună deja l-a cam obosit şi îl plictiseşte, el fiind obişnuit mai mult cu flecăreala scurtă de şuetă şi aranjamentele pentru a conduce instituţii in absentia, prin intermediari. Sau pe Crin Antonescu, un Rică Venturiano care se luptă cu tirania cu un entuziasm pneumatic, hiperbolizant şi de o urgenţă un pic caraghioasă, deoarece într-o Românie cu caractere maleabile, războiul verbal cu dictatura e mai curând caracteristic perioadelor de maximă libertate şi democraţie, când nu era nici tiran adevărat primprejur.

Omul e plin de paradoxuri: sub lozinca bunului-simţ, este de fapt cel mai agresiv şi irascibil candidat. Lipeşte altora etichete de pol