Constanţa este un oraş care arată jalnic, privit din mai multe unghiuri. Este o viziune pe care o ai, ori de câte ori te întorci de pe alte plaiuri mult mai civilizate şi mai bine întreţinute de către edili.

Am văzut, de curând, două oraşe româneşti superbe. Pe străzile înguste ale unuia mă mai plimbasem şi cu alte ocazii şi, de fiecare dată, mă reîntorc acolo cu plăcere. Este vorba despre Sibiu şi despre Cluj, pe care nu-l mai văzusem. Centrele istorice ale acestor „cetăţi" arată impecabil. Clădirile, deşi foarte vechi, sunt aproape toate în stare ireproşabilă, cu zidurile întregi, faţadele frumos zugrăvite şi acoperişurile pline de porumbei, într-o opoziţie totală cu clădirile din centrul istoric al Constanţei. Peisajul din Peninsula Constanţei, unde ar trebui în mod normal să se plimbe turiştii, este dezolant. Cele mai multe clădiri sunt „descărnate". Profilurile lor fantomatice descoperă privirii o panoramă sinistră chiar şi ziua în amiaza mare. Fisurile din ziduri se măresc pe zi ce trece, cărămizile stau să cadă parcă dintr-o clipă în alta, rămăşiţele de acoperiş, acolo unde mai sunt, stau să se prăbuşească de tot. Şi toată această dinamică, cu simptome grave, dezagregante, se întâmplă sub ochii indiferenţi ai celor care ne conduc.

Cel mai ruşine de oraşul în care locuiesc mi-a fost atunci când, într-un sătuc din apropierea Sibiului, am văzut străzi pavate, cu rigole de scurgere a apei, admirabil executate, la fel ca în piaţa mare a oraşului Sibiu. Suntem la piciorul broaştei, mi-am zis. Şi cu toate astea, primarului Constanţei mai are tupeul să se laude în stânga şi în dreapta că „a făcut". Ei bine, în afară de zona de la Cazinoul din Mamaia, nimic nu sare în ochi, ca realizare a mandatelor sale cărora le pierdem şirul. Constanţa este o ruină. Mă refer, aşa cum am mai spus, la partea veche, la centrul istoric al oraşului, care în oraşele civilizate