Spuneam, de curând, că s-ar putea să rămânem fără cuvinte. Între timp, am căpătat temerea că s-ar putea să rămân şi fără opinii. Un foarte bun prieten, emigrat de curând în Franţa, mi-a spus în preajma plecării: „Nu de România fug, ci de ceea ce începuse să scoată din mine…“. Remarca lui mi-a venit în minte acum câteva zile, când am răspuns întrebărilor unor studenţi economişti la un eveniment organizat de ei pe teme de leadership.

Prima întrebare care m-a pus pe gânduri a fost dacă eu aş recomanda studenţilor să intre în politică. Le-am mărturisit că în mine se luptă două răspunsuri potrivnice. Unul spune că e foarte periculos pentru un student, aflat în perioada formativă, să intre într-o organizaţie de partid, pentru că, ţinând cont de partidele de la noi, sistemul de valori şi comportamente al studentului va fi pervertit iremediabil. N-ar putea decât să îngroaşe rândurile celor împotriva cărora ar intra acum în politică.

Răspunsul opus îmi spunea însă că, în lipsa unui aport de activişti tineri, netaraţi de metehnele politicienilor români consacraţi, şansele de redresare ale partidelor sunt nule. Ele nu se vor reforma de la sine. Aşadar, n-am ştiut ce să le recomand.

A doua întrebare a fost dacă aş sfătui studenţii români să plece la studii în străinătate. Aici mi-a fost un pic mai uşor, pentru că eu însumi îmi educ copiii să plece să studieze în străinătate. Aşa cum arată acum facultăţile româneşti, marea majoritate reprezintă doar o pierdere de timp. Apoi, a venit însă întrebarea care m-a redus din nou la tăcere: „dar după terminarea studiilor le-aţi recomanda să se întoarcă în România?“. Şi aici m-am surprins în antiteză de opinii.

În virtutea primei opinii, le-aş recomanda să se întoarcă. Cred că cea mai mare şansă de redresare a României, din toate punctele de vedere, stă în cei care pleacă afară la muncă sau la studii şi se întorc î