Gheorghe Dinica se numara printre putinii mari actori romani in egala masura talentati si populari (oricine de la 18 ani in sus stie replica „Nu trage, dom' Semaca! Sunt eu, Lascarica...”). Daca era - si ramane - unul dintre cei mari mari actori romani, era si unul dintre cei mai modesti. Cuvintele despre cat de mare e pierderea sa pentru cinematografie si pentru spiritualitatea noastra sunt, de fapt, inutile, oricat de multe superlative absolute am adauga.

Cele 20 de zile pe care actorul le-a petrecut in spital, din 22 octombrie si pana azi, cand corpul i-a cedat in urma unui infarct, mi-au adus aminte de ultimele zile ale lui Gellu Naum, printre ai carui prieteni se numara Gheorghe Dinica, de cand jucase in anii 70 alaturi de Marin Moraru in „Nepotul lui Rameau”, a carui adaptare dupa Diderot o semnase Gellu Naum si a carui regie consacrase cariera lui David Esrig.

Si Gellu Naum, si Gheorghe Dinica au petrecut mai mult timp si au sfarsit la terapie intensiva. Sta in natura spiritelor puternice sa lupte pentru viata pana in ultima clipa.

Gheorghe Dinica era un actor mare si un om mare pentru ca, pe langa talentul primit de la Dumnezeu avea inteligenta, putere de munca, o extraordinara vointa (s-a spus ca s-a lasat de fumat cu pachetul de tigari pe masa), un orgoliu foarte taranesc si uman al muncii sale, si o modestie pe care o masca de multe ori printr-o duritate aparenta.

Prestigiul sau, faptul ca era iubit de atata lume, de oameni care poate il stiau numai din filmele lui Sergiu Nicolaescu, era intarit de imaginea pe care oamenii si-o formasera despre el. Parea - si era - o persoana normala, naturala, putin ursuza cand simtea nevoia, si cu un extraordinar simt al umorului. Parea accesibil, dar nu era accesibil jurnalistilor, pentru ca refuza interviurile si declaratiile - din motive lesne de inteles.

Privin