Îmi propusesem să nu mai scriu despre Cornel Nistorescu. Pierdere de vreme. Omul mai înseamnă ceva doar în visele sale erotice. Şi în calculele chinuite ale lui Sorin Ovidiu Vîntu. Nu mă interesează jurnalismul de ţaţă comunală pe care-l promovează fostul gazetar de o vreme încoace. Nici umorile pe care le varsă zilnic în cele şapte-opt exemplare ale ziarului căruia îi pregăteşte veşnica pomenire.

Să se spele Vîntu cu el pe cap! Dar nu pot rămâne indiferent la agresiunea de tip Gogu din Ferentari pe care Nistorescu o practică la adresa celor care, în exerciţiul gândirii, folosesc ambele emisfere cerebrale. Adică, altfel decât el.

Săptămâna trecută, ţucălarul de pe baltă (balta pe care-o împarte cu patronul său) a întocmit lista duşmanilor poporului, în viziunea sa de om nefericit. I-a trecut acolo de-a valma, la capitolul „fripturişti“, pe scriitorii, filosofii şi ziariştii nealiniaţi viziunii sale despre lume şi viaţă. N-au scăpat de spumele nistoresciene nici Mircea Cărtărescu, nici Teodor Baconski, Vladimir Tismăneanu sau Horia-Roman Patapievici.

Articolul lui Nistorescu – semnat, curajos, cu pseudonim, căci aşa-i stă bine voinicului! – îi atinge, într-o manieră abjectă, şi pe filosofii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Cei doi sunt menţionaţi într-o notă finală, referitoare la cei care „au mai intrat în vederea echipei care a lucrat la întocmirea topului“. Dar într-un final au fost iertaţi, pentru că unul „a demisionat la vreme“ (Pleşu), celuilalt „nu i-a putut fi stabilită cu exactitate dimensiunea fripturii“ (Liiceanu).

Care-i vina lui Pleşu, de pildă? Faptul că a acceptat să fie, de-a lungul vremii, ministru de Externe al României şi consilier prezidenţial. Conform gândirii de bibilică a lui Nistorescu, demnităţile în statul român trebuie ocupate musai de mediocri şi de incompetenţi. Ce să caute Pleşu? Să