Angelica avea 10 ani în 1989. Copilăria şi-a petrecut-o într-o comună din judeţul Giurgiu. Acum locuieşte în Bucureşti.
"O soră şi un frate. Cinci inşi într-o căsuţă mică, dar foarte bine întreţinută şi aranjată de mama. Mamei mele îi plăcea mult să croşeteze. Aşa că, de fiecare dată când avea timp, mai ales în anotimpurile friguroase, toamna şi iarna mai cu seamă, ba cosea pe itamină, ba croşeta macrame, făcea şi lasetă. Cine avea aşa ceva în casă era cu adevărat cochet în acea vreme. Nu toată lumea se putea mândri cu asemenea minunăţii care să troneze ba pe măsuţa pentru cafea, ba pe televizor sau în vitrinele cu geam pe care mama le umplea cu atâta migală şi răbdare cu bibelouri sau ceşcuţe şi farfurioare de cafea sau de ceai.
Niciodată nu am fost nişte oameni înstăriţi. Doar muncitori. Aveam pământ în spatele casei. Aveam pământ şi la câmp. Mă săturasem de atâta pământ. Aveam senzaţia că nu o să mai scap niciodată de el, că mă va urmări toată viaţă şi că mă va înghiţi la un moment dat, mai ales că, eram cea mai mică, aşa mă tachina sora mea mai mare atunci când refuzam să merg la scos de cartofi sau la cules de vie. Părinţii mei erau cadre didactice. Salarii mici, ca şi acum.
Singurul mod în care reuşeam să supravieţuim pe vremea aceea era din ce ne oferea pământul. Ogorul. Aşa că, pentru noi, copiii, era literă de lege: în afara lecţiilor, munca la câmp era cea mai importantă.
Ţin minte că zilele noastre se scurgeau la fel: dimineaţa la şcoală, venit acasă, mâncat ceva pe fugă, singuri, în bucătărie, mâncare pregătită de mama, încă de dimineaţă, făcut teme şi mers în grădină. Acolo o găseam mereu pe mama, aplecată cu capul în pământ, obosită şi cu sudorile şiroindu-i pe obrajii roşii. Până spre seară culegeam la căpşuni ori la vie, în funcţie de sezon. Partea cea mai frumoasă era atunci când tata hotăra cine îl îns