Ca să existe o dezbatere, cei ce fac opoziţie ar trebui să se manifeste în registrul argumentativ şi eventual să vină cu contrapropuneri şi proiecte alternative.

După ani de blocaj şi amânări, avem în sfârşit un demers vizând reforma parlamentară. Avem un grup care susţine referendumul. Desigur, îi avem şi pe cei ce sunt împotrivă. Din varii motive. De pildă, se spune că tema referendumului trebuia dezbătută cu argumente serioase înainte de a fi promovată. Absolut corect. Este întotdeauna preferabilă o dezbatere.

Dacă privim lucrurile de aproape, observăm că a existat, totuşi, de ceva vreme, un demers public vizând reforma constituţională.

Putem lua ca ilustrare eforturile lui Valeriu Stoica, care, încă din 2004, a prezentat dezbaterii publice un text de Constituţie ca model de lucru. Între altele, textul conţinea ca variantă optimă sugestia unicamerală. Pe plan organizaţional, Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională a coordonat, cel puţin o dată pe an, o conferinţă majoră pe teme consituţionale. La Societatea Academică Română şi la Institutul de Politici Publice a existat o preocupare similară. ISP a preluat recent ştafeta. Deci, timp de 5 ani a fost timp să se dezbată. Dacă nu s-a dezbătut, a cui e vina? A existat şi o Comisie prezidenţială pe tema reformei constituţionale. Fie şi dacă numărăm începând numai din momentul în care Comisia şi-a prezentat concluziile, era timp suficient pentru discuţie. Dacă nu s-a dezbătut, poate că asta se datorează faptului că preocuparea criticilor, în măsura în care a existat una, a fost fixată pe altceva decât pe analiza de soluţii şi idei. A cui este, deci, vina?

Pe scurt, ca să existe o dezbatere, cei ce fac opoziţie la referendum, la unicameral, la „intelectualii preşedintelui“ ş.a.m.d. ar trebui să se manifeste în registrul argumentativ şi eventual să vină cu contrapropuneri şi proiecte altern