Polemic şi provocator, Eugen Negrici este unul dintre cei care au contribuit, de o manieră decisivă, în anii de după 1989, la redefinirea instrumentarului criticii şi istoriei literare autohtone. Studiile dedicate comunismului românesc şi producţiei sale intelectuale sunt, înainte de toate, discursuri asupra metodei. Ele impun, în prelungirea unei serii ilustre occidentale, un tip de analiză ce abandonează rigiditatea critică în favoarea unui eclectism fecund. Istoria politică, mitogeneza, istoria ideilor sunt mobilizate pentru a oferi o altă cale de acces către imaginarul literar şi intelectual comunist.

Ceea ce părea încremenit canonic sau eliminat ca lest irelevant este recuperat şi redat unui context pe care Eugen Negrici îl reconstruieşte, combinând erudiţia cu un fond al intuiţiilor memorabile. Reinventându-se în calitate de critic, Eugen Negrici articulează, în anii de după decembrie 1989, un obiect de cercetare şi devine un prim explorator al acestui nou teritoriu.

În fapt, se poate spune că principala ambiţie a lui Eugen Negrici este să evite izolarea într-un turn de fildeş critic. Reînnoirea vocabularului cu care operează istoria literară, prin apelul la trunchiul disciplinelor umaniste, decurge din necesitatea de a da textelor recitite un context ce le va potenţa sensul. Vocaţia insurgentă a lui Eugen Negrici este, în fond, o vocaţia renovatoare.

Literatura în comunism îl obligă la reformularea unor ipoteze de pornire şi la regândirea unor axiome. Sfidarea este una dublă: etică şi metodologică.

Iluziile literaturii române* este, din acest punct de vedere, o tentativă de a recapitula inovaţiile avansate de critic, la aproape douăzeci de ani după 1989. Inconfortabilă şi inclasificabilă, lipsită de tandreţe mioapă şi de cecitate patriotardă, cartea lui Eugen Negrici poate fi apropiată, mutatis mutandis, de un alt text ce a cuprins un