Tocmai citeam în paralel două broşurele, una a lui Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, o conferinţă rostită petru prima oară în 1919 (sper să nu mă însel), şi una a lui Peter Sloterdijk, Dispreţuirea maselor, tradusă în româneşte în 2002 la Editura Ideea Design&Print, originaulul în germană fiind tipărit în 2000, la Suhrkamp (Din Verachtung der Massen) pentru a verifica în ce măsură pot găsi în operele celor doi, printr-o traversarea rapidă a celor 80 de ani distanţă dinre ele, anumite indicii pe care le caut în legătură cu modificarea raportării la idelogii şi practici politice în parcursul de la modernitate la postmodernitate. Tot testez de ceva vreme, mental şi bibliografic, ipoteza că în strîns concubinaj cu capitalismul postindustrial, democraţia politică a luat forma acestuia, desprinzîndu-se ireversibil atît de de forma capitalismului industrial de tip burghez tradiţional, cît şi de sistemului economic de tip tardiv feudal, în care s-a născut democraţia engleză. În fine, prostii!

Şi tocmai cînd citeam eu şi mă gîndeam mai abitir, mă mănîncă undeva să pornesc niţel internetul, să văd ce mă mai înjură lumea şi dau peste SRS şi BC stînd de vorbă depre gagici, bani, alea, alea. Rămîn tare uimit. Apoi îmi zic în sinea mea: Opa, deci s-a dat foc la havanele cubaneze cu focos nucleaaaar! Sau, dacă preferaţi, bombardară Păr Harbuzu’! Sincer, nu m-asteptam. Da’ dacă s-a plecat pe panta asta, very well într-un fel! Apăi, de-acum să vezi răzbel, nenică! Apocalipsă integrală politică scrie pe noi! Deja îmi imaginez trupele speciale alergînd către depozitele de muniţii şi rastele, ofiţeri urlînd, piloţii turînd avioanele de împrăştiat napalme peste ceafă, mîinile tremurînde ale soldaţilor încărcînd mitralierele cu puroi, tunarii pregătind obuze cu dosare de 88 mm, lunetiştii încărcîndu-şi meticulos puşcoacele cu gloanţe vidia cu amantîcuri şi homosexual