Industrializarea puternică ce caracteriza România în ultimele decenii ale regimului comunist şi conceptul de a produce totul în ţară au permis punerea pe picioare a unui număr de zece capacităţi de procesare a ţiţeiului, care au atins o producţie maximă de 34 de milioane de tone pe an la sfârşitul anilor 1980.
Însă, de atunci, deschiderea graniţelor şi amplificarea importurilor, odată cu prăbuşirea multor pieţe locale, au dus la diminuarea cererii de produse petroliere, iar capacităţile au devenit supradimensionate.
Astfel că, în prezent, doar patru rafinării mai produc circa 12 milioane de tone de produse petroliere pe an,respectiv Petrobrazi şi Arpechim, deţinute de Petrom, Petromidia din grupul Rompetrol şi Petrotel Lukoil.
Restul rafinăriilor fie şi-au sistat producţia (Rafo, Steaua Română) şi sunt în stadiu de conservare sau lichidare, cu mari datorii (Astra Ploieşti, Petrolsub, Dărmăneşti), fie s-au specializat pe produse de nişă (Vega Ploieşti).
Doar doi-trei ani
„Aceste mici rafinării nu au niciun viitor la nivelul criteriilor europene de calitate Euro 5 pentru produsele albe (carburanţi – n.r.). Piaţa le va scoate în afara ei, pentru că nu sunt competitive, iar produsele pe care se axează sunt de calitate slabă. Le mai dau numai doi-trei ani“, ne-a declarat Marin Anton, fost administrator al Rafo Oneşti. Pe de altă parte, micile capacităţi de rafinare au pierdut momentul în care mai puteau fi salvate prin investiţii masive în modernizare şi extindere. „România are multe rafinării, dar numai una, două, maximum trei sunt destul de competitive“, ne-a declarat Peter Grobmuller, şeful diviziei de petrol şi gaze din cadrul Siemens România, enumerând la acest capitol Petrobrazi, Petromidia şi Petrotel.
„Totuşi, aceste rafinării sunt de talie medie şi mică în comparaţie cu altele
