Olinda este oraşul socotit o adevărată comoară şi protejat ca patrimoniu cultural UNESCO - cel puţin centrul vechi al oraşului, că despre el vorbim. Am fost să-l vizităm şi noi sâmbătă, neştiind că toate bisericile sunt închise. Am descoperit străduţe înguste de tot, care urcă şi tot urcă un deal, din vârful căruia se vede tot litoralul, cu oceanul său verzui. Casele - altele decât cele fără geamuri şi întunecate cu care ne-am obişnuit -, sunt colorate în galben, vernil, roşu aprins şi albastru şi amintesc de colonizatorii olandezi, care au ocupat cândva zona. Geamuri mari, terase cu coloane, broderii pe clădiri, totul scăldat în soarele dogoritor al miezului de zi.

Bisericile - mai toate în renovare, înnegrite de timp şi scorojite de briza sărată a oceanului -, ne-au lăsat să le vedem doar pe dinafară. Frumoase, impunătoare, catolice, locuri în care am simţit nu o dată că aş vrea să împing cu toată forţa uşile mari şi ferecate, ca să arunc un ochi şi înăuntru.

Flori colorate peste tot, care cresc şi înfloresc fără grijă printre gunoaie de tot felul. Băieţei care înalţă zmeie, fetiţe stând în fund pe trotuar şi râzând în hohote cu sunet de clopoţei. Şi, cel mai spectaculos pentru mine, artizanatul brazilian - magazine ca nişte mici parcuri în aer liber, în care poţi uita de toate ore în şir. Ceramică, pictură, sculptură în piatră şi în lemn, broderie, bijuterii lucrate din lemn şi din lână - toate purtând amprenta meşterilor pernambuchezi, socotiţi cei mai cei artişti meşteşugari din nord-estul Braziliei.

Am petrecut o jumătate de zi cu inima cântând de bucurie, într-un loc în care s-au amestecat două epoci: cea de acum, cu gunoaiele, simplitatea şi şlapii din picioarele pline de praf, şi cea de altădată, cu rochii cu crinolină, plimbate elegant printre case pastelate, indicând bunăstare şi bun gust.

Urmăreş