Ieri . SKV (Siebenbürgischer Karpatenverein) sau „Societatea Carpatină Ardeleană“ a fost fondată în 1880 şi a funcţionat până în 1945, când noul stat comunist a procedat în mod forţat la dizolvarea ei şi la confiscarea abuzivă a întregului ei patrimoniu.

Azi.   Îngheţat, lihnit de foame, cu tălpile zdrelite şi alergat de un dulău cu alură ursească, dau buzna în sala de mese a cabanei Piatra Arsă. Mă întâmpină două fete nedumerite, în trening, şlapi şi în toane mai rele ca vremea de afară.

Le întreb dacă se poate mânca ceva. Îmi arată un ghişeu inscripţionat caligrafic „bucătărie“. Mă aplec, bag capul prin deschizătură şi dau de o a treia fată, echipată similar:

- Aş dori...

- Staţi puţin! - şi trage iute o bucată de placaj obturând gaura. Îmi scot capul la timp.

Apare lângă mine cu un meniu în mână:

- Spuneţi!

- Aş dori o...

- Vreţi să beţi sau să mâncaţi?

- Ambele. Şi aş vrea...

- Comanda se face la bar - şi-mi arată un alt ghişeu, câteva trepte mai sus. Mă îndrept ascultător într-acolo. În dosul tejghelei, nimeni. Mă întorc descumpănit. În spatele meu, aceeaşi fată îmi întinde meniul cu care venise din bucătărie şi scoate un carneţel:

„Ce-aţi dori?“

Termin de mâncat şi mă aventurez din nou prin ceaţă. Găsesc, după zgomot, un muncitor care izbea ritmic, cu un ciocan, fără un ţel evident, într-o ţeavă care ieşea din pământ şi se afunda, după numai câţiva metri, tot în pământ. Îl întreb cum se poate ajunge mai repede la cabana Caraiman. Îmi spune să merg până se face un drum fără marcaj, la dreapta. Iar dacă nu-l găsesc, să mă uit după „stâlpul 5“ al telecabinei. Plec resemnat, fără să-i cer alte detalii. Îl mai aud din ceaţă:

- Auziţi şefu’, dacă tot ajungeţi la cabana Caraiman...

Mă o