Julian Barnes îşi expune ateismul, discută relaţia dintre memorie şi adevăr, dintre religie (ca invenţie a autorilor de literatură) şi ficţiune. „Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa“ - aşa îşi începe prozatorul britanic Julian Barnes (n. 1946) eseul său, pe cât de inteligent, pe atât de inconfortabil, despre moarte, divinitate şi scris. Iată imaginea teribilă a ceea ce Julian Barnes numeşte Deus ludens:
„O variantă pe care nu am luat-o în considerare ar fi: Dumnezeu, cel mai mare ironist. După cum oamenii de ştiinţă organizează experimente de laborator, cu şobolani, labirinturi şi bucăţi de caşcaval în spatele uşii corecte, la fel şi Dumnezeu ar fi putut concepe propriul lui experiment, cu noi în rol de şobolani. Iar miza: să găsim uşa în spatele căreia se ascunde viaţa veşnică. Lângă o posibilă ieşire se aude muzică eterică, din depărtări, de lângă alta vine o undă de tămâie; lumini aurii joacă în jurul celei de-a treia. Împingem uşile rând pe rând, dar niciuna nu cedează. Şi trebuie neapărat să scăpăm, pentru că ştim, cursa în care suntem prinşi nu ne asigură nemurirea. Dar nu înţelegem că tocmai captivitatea e cheia. Prea multe uşi false şi niciuna adevărată, deoarece viaţa veşnică nu există. Iar Dumnezeu cel Ironic, în jocul Său, s-a hotărât să sădească dorul de nemurire într-o creatură nemerituoasă, şi apoi să observe urmările. Să-i vezi pe toţi acei pământeni, împovăraţi de inteligenţă şi conştiinţă, fojgăind ca nişte şobolani îngroziţi. Să-i vezi învăţându-se unii pe alţii că doar uşa lor (pe care nici ei nu o pot deschide) este alegerea corectă, plănuind poate chiar să-i ucidă pe cei care nu le dau ascultare. N-ar fi comic?“
„Timor mortis“
Dacă tot e să citesc (şi să recenzez) o carte despre moarte apărută lunile astea, las deoparte „Jurnalul de doliu“ al teoreticianului Roland Barthes, la fel şi eseul „Despre do
