Victoria Bucureşti s-a desfiinţat după Revoluţie, iar Victor Cojocaru a ajuns, la 31 de ani, în sfârşit la Craiova, la cerinţa antrenorului de atunci, Sorin Cârţu. Citeşte şi:

Victor Cojocaru, electricianul cu o carieră de fotbalist

Profil

Născut: 1 mai 1959, Stoina, Gorj.

Studii: Liceul Industrial, Reşiţa.

Familie: Căsătorit, are un băiat de 25 de ani şi o fată de 18 ani.

„Când m-a sunat Cârţu a fost cea mai mare bucurie a mea. Eu jucam fundaş dreapta, dar la Universitatea am trecut pe stânga, pentru că nu putea nimeni să-i ia locul lui Mănăilă. Nu am făcut nazuri, am muncit şi am jucat până la 36 de ani“, povesteşte Cojocaru, care şi-a încheiat cariera la Electro, în barajul de promovare cu Poli Iaşi, pierdut la penaltiuri.

„M-am accidentat din minutul 12, am făcut fractură de maleolă. De atunci am ieşit din circuit, dar am mai jucat până la 40 de ani în campionatul judeţean“, adaugă Cojocaru, care are în palmares eventul (1991) şi Cupa României (1993), cu Ştiinţa. Din 1997,  Victor Cojocaru este electrician la RAT, secţia a treia Tramvai, iar, din 2000, şi observator de joc la Liga a III-a. 

Întrebări şi răspunsuri

Cum ai reuşit să joci fotbal până la o vârstă aşa înaintată?

V.C.: M-am lăsat de fotbal la 40 de ani, dar mi-a plăcut să joc. Până la 36 de ani am evoluat la cel mai înalt nivel. Dar am putut, pentru că am dus o viaţă sportivă şi nu am pierdut nopţile. Aşa se explică longevitatea mea.

Care a fost cel mai mare regret al carierei?

V.C.: Faptul că nu am avut nici măcar o selecţie la echipa naţională, pentru că titular era Dan Petrescu. Am fost propus o dată, când Petrescu era răcit, dar s-a refăcut şi am ratat ocazia.  

Ce-i place

Corectitudinea. „Am fost prea corect în viaţă şi de aia am ajuns aşa