Pe Mircea Iorgulescu l-a acuzat prozatorul Bujor Nedelcovici că l-ar fi turnat la Securitate. În lumea literară acuzaţia a prins. Bujor Nedelcovici se jura că l-ar fi recunoscut pe Iorgulescu în dosarul său de Securitate. Din cîte ştiu însă cei de la CNSAS nu s-au pronunţat asupra lui Mircea Iorgulescu că ar fi fost informator. Încît îmi îngădui să am rezerve asupra acestei acuzaţii.

La Europa Liberă Iorgulescu făcea în ultimii ani figură de om de stînga. Şi asta cred că nu numai din cauza anilor petrecuţi la Paris. Avea principii de stînga, iar în ultima vreme credea atît de tare în sindicalism, încît atunci cînd Miron Cozma a făcut ultima mineriadă sperînd că va ajunge cu minerii săi la Bucureşti, Iorgulescu susţinea că asta era, în realitate o revoltă profesională, nu încercarea lui Cozma de a scăpa de puşcărie, cînd voia să vină în Capitală pentru a da jos guvernul. Cu ideile astea acid exprimate, Iorgulescu îl scosese din sărite şi pe Dumitru Tinu care se afla, cu „Adevărul” cu tot, pe lista neagră a minerilor.

Tinu l-a întrebat atunci pe sindicalofilul Iorgulescu de ce nu se mută la Bucureşti, să se poată bucura din plin de efectele revoltei profesionale a minerilor. Iorgulescu i-a oferit de sus unul dintre zîmbetele sale neguros-enigmatice. Atunci avea alte planuri. Îşi pusese în cap să-l dea jos pe Nestor Ratesh de la conducerea Departamentului românesc al Europei libere şi începuse să conspire împotriva lui. Ratesh îl adusese la Praga ca adjunct al său, cu promisiunea (?) că la un moment dat se va retrage şi îi va transmite lui şefia departamentului. Acum, ori că Ratesh nu se grăbea să se retragă, ori că Mircea Iorgulescu îşi pierduse răbdarea, a început să-l lucreze. Voia să provoace o revoltă în departament. În Biroul de la Bucureşti încercarea lui a eşuat şi nici la Praga nu s-a bucurat de mare susţinere, încît conducerea postului a sfîrşit