Mare cinism şi nepăsare trebuie să ai ca demnitar în Ministerul Apărării Naţionale ca să accepţi să intre în unităţile Armatei României fiare vechi de 41 de ani, ca donaţii bine direcţionate şi interesate ale companiilor de armament. Mare mâncărime de palme trebuie să ai în asemenea poziţii ca să-i obligi pe militarii români să folosească înaltă tehnologie din 1968, precum tractoarele de evacuare-reparaţii pe şasiu de tanc german.

Mare desconsiderare trebuie să manifeşti pentru industria românească de apărare, tot mai decimată. La modă sunt doar combinaţiile strategice în care oamenii nu sunt decât nişte căsuţe într-o organigramă şi, prin urmare, acestea pot fi mutate sau tăiate după bunul plac.

În anul 2000, în industria de apărare erau 38.000 de angajaţi, dintre care 6.700 erau încadraţi cu comenzi. Restul de 24.300 de salariaţi se aflau sub protecţie socială. Planurile pentru eficientizarea uzinelor din industria de apărare vizau atunci formarea unui nucleu "dur" de 15.600 de angajaţi. Din anul 2000 şi până în anul 2008 România a fost în creştere continuă economică sub toate aspectele. Produsul Intern Brut chiar s-a dublat. Cu toate acestea, industria de apărare şi-a continuat alarmant picajul. Astăzi, mai sunt în uzinele de profil aproximativ 4.000 de angajaţi.

Între timp, având în vedere că am intrat în NATO şi prezentăm "bonitate", asistăm la un asalt permanent al companiilor străine pentru a prinde contracte pentru dotarea Armatei şi Internelor. Ceea ce este şi firesc, dar în limita legalităţii şi eticii activităţilor comerciale. O constelaţie de generali şi colonei în rezervă, de obicei foşti angajaţi ai Departamentului pentru Armamente, dar nu-i o regulă, gravitează în jurul aşteptatelor comenzi dinspre Apărare.

Retribuiţi cu mii de euro şi comisioane de companiile străine dornice să le fie deschise uşile pute